dar mai rău e fără rău. Ultima,
ciudată rău, nu m-aș mira să nu aibă echivalent în alte limbi. E firea
omului pretutindeni aceeași, care face din speranță izvor al vieții!
După unii teologi, pierderea speranței ar fi păcatul cel mai mare. Ne-a
vindecat de acest păcat „misiunea” cristică, deschizându-ne ochii minții
și baierele sufletului asupra șansei de a ne mântui, șansă cu care ne
naștem fiecare... Mântuirea sufletului fiind, probabil, „instituția” cea
mai democratică, deschisă și accesibilă chiar oricui, oriunde și
oricând. Fără nicio restricție de ordin social, economic, estetic,
intelectual, etnic etc. Mântuirea, adică salvarea scânteii nemuritoare
care ne în-sufleț-ește, ne însoțește de la naștere întru vecie, urmând
ca noi, fiecare, să decidem, să alegem, cărei eternități ne încredințăm,
căci sunt două: o eternitate a luminii și o eternitate a întunericului.
Mai mult de atât ce ne putea oferi bunul Dumnezeu? Nu poate fi
imaginată o „ofertă” mai generoasă, mai rodnică pentru rostul omului de a
fi întruchiparea Domnului! De a fi și el Creator de valori și de a fi
răspunzător pentru faptele sale.
Bunul
Dumnezeu este „răspunzător” de toate cele ce se întâmplă în lume, în
lumea cea mare și în lumea cea mică, adică în viața fiecăruia dintre
noi. În chip asemănător Tatălui, purtăm și noi răspunderea faptelor
noastre și va fi să dăm socoteală atunci când va fi să se aleagă hotarul
peste care vom păși fără de întoarcere: hotarul luminii și al vieții
veșnice sau hotarul întunericului și al morții desăvârșite. Fiecare
dintre noi încearcă să vadă, să recunoască mâna Domnului în tot ce ni se
întâmplă! Iar când descoperim coada pe care și-a vârât-o între noi
Ne-fârtatele, găsim de fapt confirmarea aceleiași intervenții supreme!
Are Dumnezeu motivele sale ca să-l accepte printre oameni pe cel mai
perfid dușman al Omului. Nu ne sunt clare aceste motive, dar ele există!
Este evidentă funcționarea lor! Chiar dacă înțelegerea noastră este
limitată și sfârșește prin a conchide că nebănuite și neștiute sunt
căile Domnului!
...
Nu
cunosc altă limbă care să-i țină pe vorbitorii ei atât de aproape de
Dumnezeu, în contact permanent și nemijlocit cu Domnul! Și limba română
ne ține aproape de Dumnezeu atunci când ne îndeamnă să nu uităm binele
de care Dumnezeu ne face parte în orice moment, la orice răscruce a
vieții, la orice necaz sau cumpănă, ca individ sau neam. Și asta pentru
că în tot răul e și un bine! În tot ce ni se întâmplă e cineva
responsabil cu Binele, care-și lasă pecetea. Care-i, deci, binele de
care avem parte azi? Azi, când părem potopiți de toate belelele și
relele din lume? Deplângem cu toții mai ales șansa mare pe care am
avut-o și pe care am pierdut-o: România avea în 1990 un potențial
economic care o situa printre economiile cele mai dinamice, mai
performante! Nu intru în detalii. Dau un singur exemplu: portul
Constanța, lărgit să fie încă de atunci al doilea port din Europa, era
gândit pe măsura unei economii care aspira și ea la unul dintre primele
locuri din Europa. Aveam o armată de ingineri, tehnicieni și muncitori
calificați, câteva milioane, care erau capabili să pună în valoare
potențialul economic și tehnic dobândit după 50 de ani de privațiuni! 50
de ani am strâns cureaua, noi, românii, ca să ajungem la potențialul
economic care ne singulariza printre celelalte țări așa zis comuniste şi
nu numai. Când am ajuns să ne bucurăm că datoriile sunt plătite, că
alții ne sunt datori, că am intrat în rândul țărilor prospere, că putem
întoarce foaia istoriei, putem deschide un nou capitol în Istoria
Neamului, capitolul abundenței și al performanței la nivel planetar,
taman atunci lucrurile au luat o turnură complet neașteptată,
aducându-ne în situația de azi, de neconceput în 1990! Imposibil de
imaginat de mintea vreunui om, român sănătos, dar nu și de mintea
diabolică a celor care au fost strategii dezastrului post-decembrist!
Dumnezeu, în contact permanent și nemijlocit cu Domnul! Și limba română
ne ține aproape de Dumnezeu atunci când ne îndeamnă să nu uităm binele
de care Dumnezeu ne face parte în orice moment, la orice răscruce a
vieții, la orice necaz sau cumpănă, ca individ sau neam. Și asta pentru
că în tot răul e și un bine! În tot ce ni se întâmplă e cineva
responsabil cu Binele, care-și lasă pecetea. Care-i, deci, binele de
care avem parte azi? Azi, când părem potopiți de toate belelele și
relele din lume? Deplângem cu toții mai ales șansa mare pe care am
avut-o și pe care am pierdut-o: România avea în 1990 un potențial
economic care o situa printre economiile cele mai dinamice, mai
performante! Nu intru în detalii. Dau un singur exemplu: portul
Constanța, lărgit să fie încă de atunci al doilea port din Europa, era
gândit pe măsura unei economii care aspira și ea la unul dintre primele
locuri din Europa. Aveam o armată de ingineri, tehnicieni și muncitori
calificați, câteva milioane, care erau capabili să pună în valoare
potențialul economic și tehnic dobândit după 50 de ani de privațiuni! 50
de ani am strâns cureaua, noi, românii, ca să ajungem la potențialul
economic care ne singulariza printre celelalte țări așa zis comuniste şi
nu numai. Când am ajuns să ne bucurăm că datoriile sunt plătite, că
alții ne sunt datori, că am intrat în rândul țărilor prospere, că putem
întoarce foaia istoriei, putem deschide un nou capitol în Istoria
Neamului, capitolul abundenței și al performanței la nivel planetar,
taman atunci lucrurile au luat o turnură complet neașteptată,
aducându-ne în situația de azi, de neconceput în 1990! Imposibil de
imaginat de mintea vreunui om, român sănătos, dar nu și de mintea
diabolică a celor care au fost strategii dezastrului post-decembrist!
Mă
întreb, așadar, care mai poate fi binele din răul imens provocat Țării
de așa zisa revoluție/reformă? Care să fie, așadar, aspectele pozitive,
reversul salutar al medaliei calpe bătute în decembrie 1989? Desigur,
fiecare facem un exercițiu de imaginație atunci când regretăm că
nemerncii ne-au distrus Țara. Și ne imaginăm fiecare o Românie alta
decât cea de azi. O Românie fără șomeri, fără cerșetori la fiecare colț
de stradă, cu pensionari care-și trăiesc în demnitate vârsta
înțelepciunii, o Românie întemiată pe recunoașterea și cultivarea
competenței profesionale, acea Românie la care să te uiți ca la soarele
de pe cer!
Dumnezeule
mare, oare există vreun motiv să ne pară bine că acea Românie de vis
rămâne mai departe o fantasmă, o nălucă pentru mintea năucă a unor
români incurabil de optimiști? Mi-e teamă că da!
Mă
bucur, de fapt, mă bucur că da! Avem motive să identificăm un revers
pozitiv al eșecului nostru. E de ajuns pentru asta să ne întrebăm ce
s-ar fi întâmplat dacă România își valorifica potențialul economic, după
ce începea să culeagă roadele celor semănate vreme de 50 de ani, ani de
privațiuni și suferințe de tot felul? Ce s-ar fi întâmplat cu o Românie
în care suferințele și privațiunile ar fi ajuns amintire, subiect de
literatură, de istorii pentru nepoți, să nu uite de unde am pornit,
oricât de sus vom fi ajuns? Și care-i binele din faptul că „nu am ajuns
sus” totuși? Care-i câștigul de pe urma dezastrului post-decembrist? Un
câștig la care, nemernicii care au trădat și vîndut Țara nu s-au
gândit?! Simplu de aflat acest revers la care mă gândesc tot mai mult cu
recunoștință, murmurând în sinea mea Mulțumescu-Ți, Doamne!
...
Da,
am pierdut potențialul industrial pentru care, vrând-nevrând, s-au
sacrificat milioane de români! Dar ne-am păstrat potențialul genetic,
zestrea biologică. 
Ne-am păstrat intactă șansa de a ne apropia de mult
visata Românie a românilor, a tuturor românilor și numai a românilor!
Ideal de neatins, știu bine, dar spre care avem datoria să tindem, chiar
dacă asimptotic. O Românie a tuturor românilor și numai a românilor
este o imposibilitate, practic vorbind, dar și teoretic, însă ea trebuie
să existe în mintea noastră și în mintea naționaliștilor de
pretutindeni pentru a întări rezistența noastră la globalizare, la
politica de metisaj rasial și etnic pe care o urmăresc cu program și cu
mari eforturi forțele răului din această lume!
Ne-am păstrat intactă șansa de a ne apropia de mult
visata Românie a românilor, a tuturor românilor și numai a românilor!
Ideal de neatins, știu bine, dar spre care avem datoria să tindem, chiar
dacă asimptotic. O Românie a tuturor românilor și numai a românilor
este o imposibilitate, practic vorbind, dar și teoretic, însă ea trebuie
să existe în mintea noastră și în mintea naționaliștilor de
pretutindeni pentru a întări rezistența noastră la globalizare, la
politica de metisaj rasial și etnic pe care o urmăresc cu program și cu
mari eforturi forțele răului din această lume!
Dumnezeu
a lăsat policromia de nații și rase ca pe o podoabă de cel mai mare
preț a Lumii. Diversitatea Creației divine, inamică uniformizării și
depersonalizării atât de plăcută Ne-fârtatelui, include și această
componentă: diversitatea de stiluri și chipuri generate de diversitatea
etnică și rasială care a încununat desfășurarea istoriei universale.
Această cunună trebuie ferită și prezervată. Sunt false valorile în
numele cărora se face propagandă pentru nesocotirea specificului rasial
și etnic al comunităților umane istoricește constituite. Nu sunt de la
Domnul! Nicio religie nu susține această strategie de anulare a
diversității, a unicității ființei umane, a unicității culturii și
spiritualității fiecărei etnii. De aceea avem
suprema datorie ca români
să ne păstrăm ca români! Să fim români atunci când va sosi ceasul
supremei Judecăți finale! Căci la acea judecată chemate vor fi
neamurile, limbile pământului, iar nu persoanele! Mântuirea va fi a
Neamului, mai presus de cea a individului! Din această perspectivă
privind ce s-a întâmplat și ce nu s-a întâmplat după 22 decembrie 1989,
avem motive să spunem cu toată încredințarea Mulțumescu-Ți, Doamne!
suprema datorie ca români
să ne păstrăm ca români! Să fim români atunci când va sosi ceasul
supremei Judecăți finale! Căci la acea judecată chemate vor fi
neamurile, limbile pământului, iar nu persoanele! Mântuirea va fi a
Neamului, mai presus de cea a individului! Din această perspectivă
privind ce s-a întâmplat și ce nu s-a întâmplat după 22 decembrie 1989,
avem motive să spunem cu toată încredințarea Mulțumescu-Ți, Doamne!
...
Faptul că ești român
constituia la începutul anilor 90 un handicap. După 24 de ani, în ciuda
celor care au cheltuit miliarde de dolari pentru a ne discredita mai
departe, faptul că ești român devine, de la o zi la alta, tot mai mult un certficat de profesionalism, de onestitate, de loialitate în relațiile umane!
Europa descoperă și
se convinge tot mai mult că românii sunt unul dintre popoarele cele mai
mari și mai importante din Europa.
Dar mai ales descoperă că românii nu au parte de politicienii pe care i-ar merita!
Dar mai ales descoperă că românii nu au parte de politicienii pe care i-ar merita!
Toate
la vremea lor însă, pare că ne spune Cineva din Înaltul Cerului. Va fi
fiind vreun 
câștig și din faptul că suntem guvernați prost, de o gașcă
de nemernici, sperjuri și vânzători de neam. N-ar fi prima oară în
istorie când dintre asemenea „suflete pierdute” se va ridica pedepsitor
cel sătul la un moment dat de nevrednicia din preajma sa, precum ex ossibus ultor!
Așadar, să nu ne grăbim să nutrim speranțe deșarte, dar nici să nu ne pierdem cu firea când viața ne pune la încercare.
câștig și din faptul că suntem guvernați prost, de o gașcă
de nemernici, sperjuri și vânzători de neam. N-ar fi prima oară în
istorie când dintre asemenea „suflete pierdute” se va ridica pedepsitor
cel sătul la un moment dat de nevrednicia din preajma sa, precum ex ossibus ultor! Așadar, să nu ne grăbim să nutrim speranțe deșarte, dar nici să nu ne pierdem cu firea când viața ne pune la încercare.
Să
ne bucurăm atunci când, când și când, mai pricepem câte ceva din planul
divin al Istoriei și vedem că Dumnezeu nu ne-a uitat! Pricepem că avem
pentru ce să-I fim recunoscători, noi și urmașii noștri, pentru toate
astea rostind un smerit și însuflețit
Mulțumescu-Ți Ție, Doamne!
Prof. univ. dr. Ion Coja
