„e
întărită de religie: în zilele hotărâte, solii trimise de toate
popoarele de-acelaşi sânge s-adună într-o pădure sfinţită prin semnele
cereşti ispitite de la strămoşi şi printr-o cucernicie străveche şi,
ucigând un om în numele obştii, împlinesc rânduielile îngrozitoare ale
acestei ceremonii barbare.” (XXXIX, 73)Fragmentul care interesează demersul nostru e acela care urmează: „Ei îşi arată evlavia pentru această pădure sfântă şi altfel: nime nu intră-n ea decât numai legat cu lanţuri, ca un supus care mărturiseşte puterea Dumnezeirii.”
...
De bel se leagă marea sărbătoare celtică Beltain, de la 1 mai, sărbătoare dominată
de o simbolistică ritualică a transsubstanţierii
prin foc. Cu acest prilej, druizii aprindeau două mari focuri, trecând
toate vitele prin pasajul dintre ele, din convingerea că astfel ele vor
fi fertile în anul „verde” care vine, şi vor scăpa de boli.15 În esenţă,
e vorba de o sărbătoare resurecţionară, de întâmpinare a vegetaţiei,
legată de forţa de lustraţie a focului, şi detaliile nu ne-ar ajuta prea
mult, dacă autoarea nu ar menţiona la pag. 437 că „toate sărbătorile
din calendarul celtic erau în esenţă sărbători ale focului, druizii
fiind puternic legaţi de o magie a focului.” De aceea, ni se pare
improbabil ca numele sărbătorii, Beltain, să nu fie asociat cu bel („a
muri”), deşi lucrarea – foarte prudentă în probleme de hermeneutică
ritualică sau religioasă – nu sugerează o asemenea derivaţie. Cu toate
acestea, nu poate fi uitat că Beltain marca sfârşitul semestrului
nocturn la celţi, unde calendarul era împărţit în două, o jumătate de an
fiind
dedicată zilei, luminii, iar cealaltă jumătate, nopţii,
întunericului. Nu ascund că simplul calcul calendaristic poate induce,
aici, în eroare. Prin tradiţie, exegeza celtică admite două sărbători
calendaristice mari, Lughnasa (dedicată marelui zeu Lug) la 1 august, ca
sărbătoare a primei recolte, şi Beltain, la 1 mai, ca sărbătoare ignică
a emergenţei vegetaţiei. Făcând un simplu calcul, ajungem la concluzia
că între ele nu sunt 6 luni, ceea ce duce la o asimetrie
ca-lendaristică. Prin urmare, trebuie să facem calculul pornind de la
sărbătoarea Samain, la 1 noiembrie, considerată Începutul Noului An la
celţi.16 Era momentul în care zeii „se jucau cu oamenii”, întinzându-le
diferite curse, dar era şi momentul în care oamenii puteau trece în
lumea de dincolo, prin porţile vremelnic deschise, întreprinderea fiind
extrem de periculoasă şi cu consecinţe nefaste. Dincolo de toate aceste
detalii, ceea ce trebuie să remarcăm este că Începutul Anului Nou
(Samain, 1 nov.) marchează la celţi intrarea în întunericul solar,
intrarea în noapte.
Continuând logic ecuaţia, ajungem la concluzia că
sărbătoarea orgiilor de foc, Beltain, de la 1 mai (6 luni după Samain)
indică naşterea luminii, a zilei din noapte, prin intermediul „pragului”
de purificare pe care îl reprezintă focul. Astfel, ajungem la triada
sintetică pe care am pus-o la baza eseului nostru, şi anume că ceea ce
avem în ritul iniţiatic celtic este progresia negru – foc – alb,
corespunzătoare transmigraţiei sufletelor, în care, după Caesar, druizii
credeau: „În primul rând, druizii vor să insufle convingerea că
sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul; după ei,
această credinţă e un foarte bun stimulent pentru curaj, deoarece
înlătură teama de moarte.” (De Bello Gallico, 14, 219)Ritul trecerii prin foc a fost consemnat foarte devreme, de către Caesar: „Întregul neam al gallilor este foarte superstiţios. De aceea, cei atinşi de boli prea
grave sau cei care trăiesc în mijlocul luptelor
şi al primejdiilor jertfesc sau promit că vor jertfi oameni. La aceste
sacrificii se servesc de ajutorul druizilor. Ei cred că nu pot îndupleca
voinţa zeilor decât dacă oferă o viaţă omenească în schimbul altei
vieţi omeneşti. Şi pentru binele obştesc obişnuiesc asemenea sacrificii.
Unele triburi au un fel de manechine de o mărime colosală, împletite
din nuiele, în interiorul cărora pun oameni vii; manechinelor li se dă
foc şi oamenii mor învăluiţi în flăcări.” (16, 220) Jean Markale17
derivă această cutumă din povestea teogonică a marilor zei Tuatha Dé
Dannan, „sosiţi din foc”, în urma poveştii care relatează că ei şi-ar fi
ars corăbiile în momentul descinderii de
ţărm, pentru a nu fi obligaţi
să se întoarcă. Corespondenta acestei epifanii este simbolistica
vâscului, care – precizează Jean Markale – „nu are nimic de-a face cu
solstiţiul de iarnă sau cu Crăciunul”18, ea trebuind să fie legată de
Cad Goddeu („Bătălia Arborilor”), potrivit căreia fiecare arbore, şi în
special stejarul, pe care creşte vâscul, are o energie „concentrată,
albă”, care se desprinde prin „moartea” arborelui ilustrată prin căderea
frunzelor.Stejarul fiind „arbore de foc”, lo-gica iniţiatică spune că scuturarea „lanţului” vegetal duce, mai întâi, la eliberarea fiinţei de foc, din care se desprinde, apoi, esenţa „albă” a copacului.
„Germanii mai cred că femeile au în ele ceva sfânt şi profetic şi nici nu le dispreţuiesc sfaturile, nici le nesocotesc răspunsurile.” (VIII, 36) Yann Brekilien19 asociază această credinţă cultului funerar al dolmenelor, înmormântarea fiind interpretată ca o regresie în Marea Zeiţă Mamă, de unde începe şi
fericirea „albă” de după moarte, celebrată
prin incinerare târzie (trecere prin foc). Obiceiul funerar al celţilor
presupune – povesteşte Brekilien – „consumarea” integrală a trupului de
după moarte, prin putrezire: iniţial, cadavrul este închis într-un
dolmen, unde este ţinut şapte ani, pentru a putrezi integral. Apoi
oasele sunt decopertate, purificate prin foc, „albite” prin pisare,
moment în care se consideră că balastul corporal a fost distrus în
suficientă măsură pentru ca sufletul să se poată desprinde de el.20 În
acest ritual de regresie thanatică, o semnificaţie aparte are numele
marii zeiţe, Danu (Ana sau Commana), echivalată cu uterul feminin care
permite o regresie inversă naşterii: ea va da, în timp, zeiţa Gwen („cea
albă”), cu trei sâni, pentru a-şi alăpta copiii, cei trei „corbi albi”. Alegerea de către Weishaupt a datei de 1 mai ca zi a înfiinţării sectei sale oculte n-a fost una întâmplătoare; ea este legată de festivalul păgân de origine irlandeză Beltane,
care marchează distanţa de mijloc dintre echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară. Însăşi cuvântul “Beltane” este unul interesant; înseamnă “a aduce focul” sau“Focul lui Baal”.
O lucrare a lui Gordon Ireland
“Beltane – 1 mai” spune astfel:
“Beltane este unul din cele 4 festivaluri celtice ale focului şi probabil este cel de-al doilea festival important, după Samhain (1 Noembrie). Beltane este un festival al Soarelui, fiind ţinut în timpul zilei. Cea mai importantă parte din Beltane îl constituie focurile. Celţii irlandezi stingeau toate focurile cu o noapte înainte de festival, şi le aprindeau a doua zi, în timpul lui Beltane. Mai târziu, în timpul lui Beltane, celţii aduceau un viţel de sacrificiu, pe care îl treceau printre două focuri, pentru a purifica întreaga cireadă.”
Beltane a fost un vechi festival Galic celebrat în Irlanda , Scoția și Insula Man . Acesta a marcat inceputul verii si a fost legat de festivaluri similare organizate în alte părți din
Europa, cum ar fi Welsh Calan Mai și germanice Walpurgis Night .
Beltane și Samhain erau datele terminale ale anului în Irlanda medievală. Este o zi de trecere , marcând punctul de mijloc între echinocțiul de primăvară și solstițiul de vară .
Beltane recâștigat popularitatea în timpul Renașterii Celtice și este încă observat ca un festival cultural de unii în Irlanda, Scoția, Insula Man și în rândul diasporei . Astăzi, Beltane este, de asemenea, observat ca un festival religios de Celtic neopagan .
Wiccans adoptat Beltane numele de festivalul lor mai.
surse
http://phantasma.ro/wp/?p=2787
http://cronicasupranaturalului.ro/?p=1248
“Beltane este unul din cele 4 festivaluri celtice ale focului şi probabil este cel de-al doilea festival important, după Samhain (1 Noembrie). Beltane este un festival al Soarelui, fiind ţinut în timpul zilei. Cea mai importantă parte din Beltane îl constituie focurile. Celţii irlandezi stingeau toate focurile cu o noapte înainte de festival, şi le aprindeau a doua zi, în timpul lui Beltane. Mai târziu, în timpul lui Beltane, celţii aduceau un viţel de sacrificiu, pe care îl treceau printre două focuri, pentru a purifica întreaga cireadă.”
Beltane a fost un vechi festival Galic celebrat în Irlanda , Scoția și Insula Man . Acesta a marcat inceputul verii si a fost legat de festivaluri similare organizate în alte părți din
Europa, cum ar fi Welsh Calan Mai și germanice Walpurgis Night .
Beltane și Samhain erau datele terminale ale anului în Irlanda medievală. Este o zi de trecere , marcând punctul de mijloc între echinocțiul de primăvară și solstițiul de vară .
Beltane recâștigat popularitatea în timpul Renașterii Celtice și este încă observat ca un festival cultural de unii în Irlanda, Scoția, Insula Man și în rândul diasporei . Astăzi, Beltane este, de asemenea, observat ca un festival religios de Celtic neopagan .
Wiccans adoptat Beltane numele de festivalul lor mai.
surse
http://phantasma.ro/wp/?p=2787
http://cronicasupranaturalului.ro/?p=1248







































