Controversata moarte a părintelui Arsenie Boca: iradiat, torturat, răstignit de Securitate

Despre moartea sa încă sunt multe taine şi lucruri neelucidate. Mulţi sunt convinşi că părintele a fost schingiuit de Securitate, că avea unghiile de la mâini smulse şi că înainte de a muri şi-ar fi avertizat călăii: "Spuneţi-i lui Ceauşescu că nu mai apucă Crăciunul”.

Alţii, dimpotrivă, spun că acesta a murit de moarte bună, la Mânăstirea Sinaia, că slăbise din cauza muncii epuizante şi a numeroaselor boli. Cert este faptul că părintele Arsenie Boca a fost urmărit şi supravegheat de Securitate până la sfârşitul vieţii.
Marele duhvnic intrase în vizorul autorităţilor înainte de instaurarea regimului comunist, iar Securitatea îl urmărea fiindcă îl suspecta că are legătură cu Mişcarea Legionară.
Masele de oameni care se îndreptau spre Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în anii celui de-al Doilea Război Mondial puteau să cuprindă şi oameni potenţial periculoşi pentru ordinea de stat, atât de fragilă în contextul istoric atât de delicat, spune dr. George Enache în articolul intitulat “20 de ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Arsenie Boca” apărut în Ziarul Lumina (sâmbătă, 28 noiembrie 2009):
“Cum drumurile aveau drept ţintă cel mai adesea pe părintele Boca, în mod firesc organele de ordine s-au întrebat cum şi în ce fel acest călugăr poate avea influenţă asupra oamenilor. Printre miile de pelerini la Sâmbăta s-au numărat şi tineri simpatizanţi ai Mişcării Legionare, care au căutat sfat la vestitul duhovnic. La semnalele date de informatorii din preajma mănăstirii, pretinsele legături ale părintelui cu Mişcarea Legionară au fost verificate, dovedindu-se lipsa lor de fundament. În schimb, bănuiala a rămas consemnată în dosarele Siguranţei, care vor fi preluate mai târziu de Securitatea comunistă”.
Prima arestare: iulie 1945 Părintele Arsenie Boca a fost arestat prima oară în iulie 1945 la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea şi anchetat la Râmnicu-Vâlcea, transferat apoi la Siguranţa Generală din Bucureşti. Din dosarul de urmărire a Părintelui Arsenie Boca reiese că a fost eliberat din arestul Siguranţei Generale din Bucureşti în jurul datei de 30 iulie 1945, la ordinul Ministrului Afacerilor Interne, acuzaţiile care-i fuseseră aduse fiind complet nefondate.
“Totul a plecat de la excesul de zel al proaspătului ministru al Cultelor, Constantin Burducea, care, pentru a se face util guvernului Groza, promisese că va curăţa Biserica de persoanele vinovate de participarea la crime de război şi la dezastrul ţării.
Printre cei «vinovaţi» a fost considerat şi părintele Boca, care, în acea perioadă, desfăşura o amplă campanie catehetică, menită să-i pregătească pe monahi şi credincioşi să facă faţă tăvălugului comunist. Anchetatorii, care nu dobândiseră încă năravurile Securităţii, şi-au dat repede seama de eroare, iar părintele a fost eliberat, întorcându-se la Mănăstirea Brâncoveanu”, spune dr. George Enache în acelaşi articol. Părintele a mai fost arestat şi anchetat la Făgăraş şi Braşov în 1948.
În noiembrie 1948 a fost mutat de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop din Ţara Haţegului, judeţul Hunedoara. În 1951 a fost luat de la mănăstire şi trimis pentru mai mult de un an în lagărele de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
În noiembrie 1955 a fost iar arestat şi anchetat la Timişoara. Apoi închis la Jilava şi Oradea, de unde a fost eliberat în aprilie 1956. În 1959 a fost scos abuziv din monahism şi i s-a interzis să slujească la altar. A fost apoi angajat ca pictor la Atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor din Bucureşti. A pictat la Biserica „Sfântul Elefterie” şi la Biserica Boteanu din Bucureşti şi la Biserica din satul Bogata, judeţul Braşov.
Din 1968, timp de 15 ani a pictat biserica din satul Drăgănescu. Mii şi mii de oameni l-au căutat mereu pentru sfat şi îndrumare. A murit înainte de Crăciunul sângeros A trecut la Domnul pe 28 noiembrie 1989, la Sinaia, unde avea un mic atelier, într-o casă unde câteva maici de la Prislop amenajaseră un aşezământ monahal. Fotografie de la înmormântarea lui Arsenie Boca Părintele Petru Vamvulescu, unul dintre ucenicii de taină ai Părintelui Arsenie, vorbeşte în cartea sa "Viaţa lui Arsenie Boca, fapte inedite" despre moartea marelui duhvonic.
Ucenicul părintelui spune că acesta ar fi fost răstignit în pădurea de brazi de la Sinaia.
"El nu a murit numai din cauză că a fost iradiat, în toamna anului 1989. Vreau să fac o noua descoperire de care am fost înştiinţat: văzând că Părintele Arsenie s-a ridicat din moarte (n. r. adică şi-a revenit după iradiere, cel puţin parţial, conform spuselor preotului Vamvulescu), i-au dat ultima lovitură fatală (n. r. comuniştii).
A fost dus în pădurea de brazi de la Sinaia şi răstignit. I-au înfricoşat (n. r. tot comuniştii) şi pe cei ce au aflat, ca să nu spună adevărul, şi s-a lăţit minciuna aceasta, că Părintele Arsenie a murit nu muceniceşte, ci de boală.
Trebuie să nu ascundem un alt lucru cutremurător:
Părintele Arsenie a fost scos de trei ori din mormânt.
Prima dată, la trei zile de la îngropare, fiindu-le frică la securişti să nu învieze, cum îi era frică lui Irod.
A doua oară l-au scos după un an, fără explicaţii, iar a treia oară acum vreo şase ani.
Atunci a ieşit un izvor de apă din mormântul Părintelui Arsenie, care n-a putut fi oprit. Capacul de sicriu a fost găsit dat într-o parte, iar oasele pline cu apă şi noroi.
Au fost spălate şi aşezate într-un sicriu nou, din stejar. Am sărutat sfintele oase şi mai ales capul, care era înmiresmat".
“Se vedea la degete şi la faţă faptul că a fost torturat”
Cutremurătoare sunt şi declaraţiile călugărului care a fost la Sinaia atunci când a murit Părintele ieromonah Arsenie Boca.
El vorbeşte de torturile îngrozitoare la care a fost supus părintele de oamenii Securităţii pentu faptul că a prezis căderea şi moartea lui Nicolae Ceauşescu.
“În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’.
În ultimii ani celor de la conducere le era foarte teamă de părintele Arsenie. Era ţinut în satul Drăgănescu, iar intrările în sat erau păzite zi şi noapte de Securitate (…)
Ultimele momente şi le-a petrecut la Sinaia.
Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo timp de o săptămână şi jumătate. Si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu.
Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele.
L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT.
Se vedea la degete şi la faţă faptul că a fost torturat. Eu am fost la înmormântare şi am văzut: unghiile de la două degete îi erau pur şi simplu zmulse…Toate acestea s-au petrecut pentru că a prezis căderea şi moartea lui Ceauşescu.
Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru.
Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul.
Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun”.

Ultima minune a părintelui De numele preotului-martir, al cărui mormânt din Prislop este loc de pelerinaj pentru creştini, sunt legate o mulţime de mărturii fabuloase. Unii dintre cei care l-au cunoscut au vorbit despre forţa videcătoare a acestuia sau despre ajutorul divin mijlocit de el. Într-un interviu acordat revistei Formula As, Zoe Daian, nepoata Părintelui Arsenie Boca a relatat ultima minune a celui considerat Sfântul Ardealului:
“Când am fost din nou la el, să îl văd, Părintele mi-a mărturisit că-şi simte sfârşitul aproape. Şi s-a dus atunci la mânăstirea Prislop, din Haţeg, atât de dragă inimii lui, şi şi-a ales un loc, zicând:
«Aici vreau eu să-mi fie mormântul».
Locul ales de Părintele e extraordinar, parcă-i rupt dintr-un psalm. Dar măicuţele i-au spus:
«Părinte, e tare frumos locul, dar nu are apă şi nu-i nicăieri prin preajmă vreun izvor!».
Şi el le-a spus:
«O să vina şi izvorul!».
La scurt timp, a apărut în pădure, la doi-trei metri de capul mormântului, un izvor!
Şi nu mult după ce a răsărit de niciunde izvorul acela - s-a sfârşit şi el, Părintele nostru Arsenie”.

sursa
http://adevarul.ro/locale/turnu-severin/controversata-moarte-parintelui-arsenie-boca-iradiat-torturat-rastignit-securitate-ultima-minune-facuta--sfantul-ardealului-1_55263d9a448e03c0fd68343b/index.html

Sfânta Lumină a Învierii - Biserica Sfântului Mormânt - Ierusalim

Miracolul Focului Sfânt
În fiecare an Miracolul Focului Sfânt
se întâmplă numai de Sfintele Paşte Ortodoxe !!!

Una dintre cele mai mari minuni ale creştinismului ortodox este "Lumina Sfântă" sau "Sfântul Foc". Acest miracoleste observat în fiecare an Sâmbătă, în ziua care precede Paştele Ortodox, în timpul serviciului dimineaţase aprinde flacăra la lumânările episcopului - care intră înSfântul Mormânt, fără unelte de aprinere a focului - şi laalţi creştini din afara mormântului .Ceea ce mi se pareuimitor nu este faptul că episcopul iese din Sfântului Mormânt cu lumânări aprinse, pentru că multe lucruri potfi spuse despre acest eveniment, DAR CUM Focul Sfântsa aprindă lumânările din jur ridicate sus de spectatorii la intamplare, ÎNAINTE ca episcopul să vină cu FOC LA EI!

Sfanta Lumina de la Ierusalim - Dovezi si Marturii - emisiune de la un post TV grecesc + un colaj de materiale video si fotografii ce surprind aceasta minune
Documentarul prezinta si marturia unui doctor psihiatru care era sceptic si nu credea in Sfanta Lumina, a filmat totusi in 1994 un bulgare de lumina care trecea peste capele oamenilor si s-a lovit de un stalp. Mai tarziu, acest doctor s-a calugarit.De asemenea, documentarul mai contine interviuri si cu alti martori ai Sfintei Lumini.



O flacără coboară din ceruri Una dintre puţinele minuni care au loc, în fiecare an, în zilele noastre este aceea a apariţiei Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt în ajunul praznicului Învierii, adică a acelei lumini neaprinse de mână omenească. Asupra acestui fapt există numeroase mărturii, sute şi sute de credincioşi fiind prezenţi în momentul considerat de foarte mulţi, al minunii supreme. Vă invit să urmărim împreună şi mărturia pelerinului nostru, Silviu Andrei Vlădăreanu, jurnalistul român care a văzut şi a trăit într-o astfel de zi sfântă MINUNEA APARIŢIEI SFINTEI LUMINI

Terapia iertării - Cea mai mare putere pe care fiinţele umane o posedă este iertarea.

Suntem într-o perioadă cosmică în care Ierarhiile Spirituale au nevoie de oameni mai buni. Fiecare dintre noi poate fi mai bun dacă învaţă şi exersează iertarea.

„Linia de bază: a ierta ajută mai mult pe cel ce iartă decât persoanei care a făcut rău. Aşadar, începeţi să puneţi bunăstarea voastră sufletească şi spirituală pe primul plan, trăiţi-vă viaţa din plin şi iubiţi cât puteţi.” - Jeanann Pannasch

Printre oameni circulă diverse mituri despre iertare. Adesea iertarea este văzută ca semn al slăbiciunii şi i se alătură imaginea unui individ înfricoşat care se apropie de unul puternic cu implorări de milă şi iertare. Unii nu-şi pot pune măcar problema iertării dintr-un nemăsurat orgoliu care a preluat controlul vieţii lor. Adesea vedem oameni care iartă formal fără ca în suflet să se mişte ceva cu adevărat. Spun cu voce tare că au iertat, pentru că prin educaţie li s-a spus că dă bine, dar tot din educaţie nu ştiu de fapt ce este iertarea. Ei continuă să încălzească la piept şerpii ranchiunei, vendetei, furiei, mâniei, geloziei, ambiţiei, creaturi ce se hrănesc în primul rând cu neiertare.

Cea mai mare putere pe care fiinţele umane o posedă este iertarea.

Oamenii ar trebui să înveţe de la şcoală iertarea pentru a rezolva conflictul din vieţile lor, ca să aducă pacea interioară, pace indivizilor, pace comunităţilor întregi.
Când iertăm eliberăm din interiorul nostru o multitudine de forme de frustrare, de frică, ură, mânie şi vinovăţie. Facem loc astfel ptr. mai multă iubire. Iertarea este în egală măsură benefică, atât pentru cel care o dă, cât şi pentru cel care o primeşte. Dar cel care o dă beneficiază cel mult mai mult de pe urma iertării pentru că el îşi aşează existenţa, viaţa interioară şi viitorul pe cea mai solidă temelie: iubirea de aproape.
Nu există limite ale iertării. Iertarea poate fi dată în mod deschis unei persoane sau persoanelor care se afla de faţă. Totuşi, cea mai eficientă iertare este cea data unei persoane, unui grup, unei situaţii sau unei întregi perioade din viaţa noastră din interior, doar în prezenţa îngerilor şi a lui Cristos, fără a se menţiona vreodată acest fapt unei alte persoane. De ce? Deoarece cea mai efectivă folosire a iertarii este de a curăţa propriile cărări ale minţii şi inimii de noroi şi molozuri. Aceste cărări s-au umplut cu frustrări, frică, ură, mânie şi vină, neputinţe de tot felul. De aceea capacitatea noastră de a da şi primi iubire este diminuată. Potenţialităţile noastre de a comunica cu Sinele nostru Superior sunt blocate şi fiinţa noastră se piperniceşte interior, se zgârceşte, se usucă.
Când avem un gând, orice gând, un sentiment, orice sentiment, obişnuim să-l comunicăm într-un fel sau altul. Dacă nu este comunicat, deschis, prin viu grai sau prin scris, nu înseamnă ca el nu are influenţă. Fiecare gând ori sentiment are impotanţă. Gândurile ori trăirile de frica, ura, mânie şi vinovăţie au un mare impact interior. S-ar putea să nu fim conştienţi de acest impact. Dar, totusi, el există şi are urmări devastatoare. Gândurile şi sentimentul de iertare ne eliberează interior, în special la persoana care acorda iertarea. Gândul şi sentimentul iertării devin parte din energia universală şi atinge minţile şi sufletele tuturor acelor care accepta iertarea. Iertarea curăţă fiinţa noastra în aşa fel încât să putem vedea adevărul mult mai clar.

Pasul 1. Mai întâi luaţi un creion şi o coală de hârtie sau pur şi simplu agenda. Faceţi o listă cât mai lungă cu cei (rude, prieteni, colegi, vecini, colaboratori, companioni de călătorie, pacienţi, elevi, clienţi) care v-au supărat, v-au dezavantajat, v-au lovit fizic ori psihic, v-au denigrat, v-au lucrat pe la spate etc., cu cei pe care îi urâţi, cu cei care vă stârnesc furia…Lăsaţi şi un spaţiu liber…lista va creşte în timp!
Aşezaţi-vă într-un loc liniştit. Lăsaţi-vă gândurile să vină şi să plece fără efort prin mintea voastră, apoi faceţi pace deplină în mintea şi sufletul dumneavoastră. Apoi într-o stare sufletească de sinceritate absolută iertaţi acele persoane pentru răul (cu vorba, fapta, gândul, cu voie şi fără voie) pe care vi l-au făcut şi la final iertaţi-vă şi pe dvs. înşivă pentru că nu i-aţi iertat atâta vreme.
Continuaţi acest proces timp de 10-15 minute în fiecare zi, până când, în timp, aţi iertat toate persoanele de pe listă. Le-aţi iertat cu adevărat când puteţi uita cu totul ce v-au făcut.

Pasul 2. Alegeţi câteva persoane, cele care v-au supărat cel mai tare şi încercaţi să le găsiţi cel puţin trei calităţi. Când întâlniţi acele persoane gândiţi-vă la calităţile lor şi verificaţi dacă le-aţi iertat cu adevărat. Antipatia este semn că nu le-aţi iertat cu adevărat.

Pasul 3. Dacă este posibil, încercaţi să vă mişcaţi cronologic din cele mai îndepărtate momente din trecut până în prezent sau din prezent până la cel mai îndepărtat trecut ce-l puteţi readuce din amintire. Pe măsură ce experienţele/circumstanţele voastre de viaţă se prezintă singure, examinaţi-o pe fiecare, şi faceţi o listă cu persoanele implicate. Cereţi iertare persoanelor implicate pentru orice fel de rău (cu vorba, fapta, gândul, cu voie şi fără voie) ştiut ori neştiut pe care l-aţi făcut persoanelor respective. Apoi, lăsaţi să plece experienţa/circumstanţa şi mutaţi-vă la următoarea. Se întâmplă ca astfel să realizăm că fără să vrem am jignit, rănit, bruscat fără să ne dăm seama… Şi iertaţi-vă pentru ce aţi greşit. Continuaţi acest proces timp de 15-20 minute în fiecare zi, până când, în timp,v- aţi iertat toate amintirile negative care se prezintă singure. Pe măsura ce faceţi aceasta amintirea unor circumstanţe suplimentare pot apărea. CONTINUAŢI ÎN ACELAŞI MOD.


Pasul 4. Suplimentar, căutaţi în mintea voastră acele momente când v-aţi simţit vinovat. Examinaţi sentimentul de vinovăţie. Acceptaţi-le iertarea celor faţă de care vă simţiţi vinovaţi, şi daţi iertare tuturor acelora care v-au asistat în crearea vinovaţiei, iertaţi-vă pe dvs. înşivă pentru tot ce aţi greşit faţă de dvs. înşivă şi faţă de ceilalţi. Continuaţi acest proces timp de 15-20 minute în fiecare zi. Când simţiţi că sentimentul de vinovăţie a trecut cu adevărat căutaţi o oportunitate de a face un dar persoanei. Darurile cele mai preţioase sunt cele de suflet. Ele pot fi obiecte dar şi cuvintele potrivite în momente de rascruce, rugăciuni, muncă, etc.


Pasul 5. Evocaţi pe rând persoanele ori situaţiile în care dvs aţi greşit. Încercaţi să evocaţi durerea pe care dvs aţi pricinuit-o celorlalţi. Dacă este suficient de intens veţi simţi pur şi simplu ce a simţit celălalt. Şi iertaţi-vă! În scut timp persoanele cu care v-aţi certat şi n-aţi mai vorbit de mult vor reapărea în viaţa dvs. sau îşi vor schimba radical atitudinea faţă de dvs.

Pe măsură ce trec zilele de exersare a iertări în acest mod, simţământul vostru de pace va creşte încetul cu încetul şi conflictele din viaţa voastră vor fi în mare măsură reduse. Există şi conflicte karmice care se rezolvă prin disciplină interioară şi o activitate comună cu persoana respectivă, activitate în care să descoperim ce are cristic.
Veţi simţi cum existenţa dvs. va căpăta un sens mai profund, sufletul se va umple de pace şi armonie şi veţi prelua controlul asupra propriei vieţii.

Iertarea adevărată, izvorâtă din înţelegere şi iubire, mută munţii din loc, schimbă faţa lumii. Iertare adevărată, fără iubire, nu poate exista.

"Dragostea este îndelung răbdătoare,
este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte,
dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său,
nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire,
ci se bucură de adevăr, acoperă totul, rabdă totul…"
(Corinteni)

Ileana Vasilescu
http://waldorf-educatie.ro/iertarea-partea-i/
http://waldorf-educatie.ro/terapia-iertarii/

 

„Intoarce-te si traieste-ti viata fara frica!”

Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi

 ”Anita Moorjani a primit un diagnostic de cancer (limfom) în ultimul stadiu şi i s-a spus că mai are de trăit câteva ore. O alegere făcută "dincolo", din conştienţa sinelui adevărat, o aduce înapoi, să îşi continue viaţa în corpul care, în patru zile, se vindecă de orice urmă de cancer.

Anita  aproape a murit, iar toata aceasta experienta in apropierea mortii a facut-o sa realizeze importanta trairii vietii pe deplin.

Anita facea parte din categoria oamenilor sensibili, care a avut incercari, si a raspuns la ele interiorizandu-se. Si-a pus o masca si a incercat sa faca tuturor pe plac. A avut o prietena si o ruda care s-au imbolnavit de cancer, si a trait cu frica de boala, mai exact cu frica de cancer. Isi facea probleme ce sa manance, cum sa faca sa ramana sanatoasa, si tocmai acest stres a imbolnavit-o. Aceasta explica chiar ea in carte. Autoarea descrie viata ei pana in momentul aparitiei bolii, cat si perioada de dupa, si experienta in apropierea mortii. Descrie iubirea, pacea si lumina din lumea de dincolo, cat si intalnirea cu tatal sau mort, si prietena (cea care murise de cancer) care au incurajat-o sa se intoarca in corp si sa traiesca viata fara frica. I-a fost foarte greu sa paraseasca locul acela luminos, plin de iubirea aceea neconditionata, dar si-a dat seama ca daca ea ar muri, si sotul ei, pe care il iubea mult, ar fi murit la scurt timp dupa ea. A realizat ca toate lucrurile si toti oamenii sunt conectati, sufletele lor, si ca moartea ei ar avea un impact negativ. Asa ca s-a intors in corp, si a povestit lucruri pe care ar fi fost imposibil sa le stie, spre mirarea tuturor. Stia ce vorbisera asistentii langa patul ei, stia detalii pe care doctorul le spusese parintilor ei pe holul spitalului, stia ca fratele ei era in avion din India spre Hong Kong si isi facea griji daca o sa o mai prinda in viata. Dupa spusele ei in starea aceea in care intrase (near death experience) stia tot ce avea legatura cu ea, ceea ce lumea gandea, de asemena putea sa vada si prezentul si viitorul ca si cum s-ar fi derulat totul in acelasi timp.

"Obisnuiam sa fiu genul de persoana care facea pe plac celorlalti, si intotdeauna i-am pus pe ceilalti pe primul loc, fiindu-mi frica sa fiu eu insumi. Intotdeauna incercam sa fiu cineva altfel decat eram cu adevarat, si intotdeauna ma simteam secatuita de puteri facand si tot facand lucruri pentru altii. Am crezut intotdeauna ca era egoist din partea mea sa-mi urmaresc obiectivele atunci cand altii aveau nevoie de mine. Dar acum inteleg ca nu este deloc egoist ca nevoile mele sa fie indeplinite mai intai, si de fapt, sunt pe pamant ca sa fiu eu insami. Iar atunci cand eu ma simt realizata pe plan personal, acest lucru ma face sa ma simt mai sanatoasa, mai fericita, mai generoasa si mai putin dependenta de ceilalti. Am inteles de asemenea ca daca incercam in mod constant sa fim cineva care nu suntem, lumea va fi privata de cel care suntem noi de fapt!"

E o poveste impresionanta, nu voi mai dezvalui din ea, pentru ca cititul ei vindeca, intr-un fel subtil. Iti schimba viata in masura in care iti dai seama responsabilitatea pe care o ai tu in fata vietii, a bolii. Toate gandurile pe care le ai au o energie, iar energia aceasta are un efect asupra corpului tau. Daca ai ganduri pline de lumina si iubire acestea te pot transforma pe tine, corpul tau si viata apropiatilor tai. Realizezi ca fiind bun doar cu altii, neglijandu-te, tulburi un echilibru, nu esti corect fata de tine. Fiind sincer cu tine, luandu-ti viata in propriile maini, vei ramane centrat, si ai mai multe sanse sa fii sanatos. Practicand meditatia, linistindu-ti gandurile, nu vei mai fi stresat si-ti reduci dramatic sansele de a te imbolnavi.
Acceptand sa faci lucruri doar pentru a face pe plac la altii te tradezi pe tine insuti. Atunci cand te iubesti cu adevarat si te accepti asa cum esti, iti va fi imposibil sa te mai stresezi asa mult sau sa faci lucruri care iti pun viata in pericol.

"Cea mai importanta lectie pe care am invatat-o a fost cat de important este sa ma iubesc pe mine si sa fiu sincera cu mine insami. Acesta e cel mai important lucru invatat din experienta din apropiera mortii. Am crezut intotdeauna ca eram egoista atunci cand ma iubeam si indeplineam nevoile inaintea altora, dar am inteles ca daca nu ma iubesc, n-o sa am destula dragoste pentru a darui altora, pentru ca nu pot oferi altora ceea ce eu nu am. Cu cat ma iubesc si imi indeplinesc dorintele, cu atat imi e mai usor sa fiu generoasa cu altii."

Tot din aceasta stima de sine vor aparea decizii noi care te pot ajuta sa te pastrezi in forma maxima, poate vei decide sa faci mai multe plimbari in natura, sau sa bei mai multe sucuri de fructe, sau sa petreci mai mult timp cu prieteni adevarati si mai putin cu cine nu merita. Momentele de calitate, cele care ne fac fericiti, acelea sunt cele care ne fac viata mai frumoasa. Cum zice Anita, nu trebuie sa murim, sau sa avem o experienta in apropierea mortii ca sa ne bucuram de viata la cotele maxime. Iar totul incepe cu o decizie si o actiune in acest sens.



 surse
http://fymaaa.blogspot.ro/2012/03/o-experienta-in-apropierea-mortii.html

http://autoeducare.ro/am-murit-si-m-am-descoperit-pe-mine-insami

http://cristiciorcila.blogspot.ro/2014/10/intoarce-te-si-traieste-ti-viata-fara.html

Miracolul Focului Sfânt

În fiecare an Miracolul Focului Sfânt 

se întâmplă numai de Sfintele Paşte Ortodoxe !!!

Una dintre cele mai mari minuni ale creştinismului ortodox este "Lumina Sfântă" sau "Sfântul Foc". Acest miracol este observat în fiecare an Sâmbătă, în ziua care precede Paştele Ortodox, în timpul serviciului dimineaţa se aprinde flacăra la lumânările episcopului - care intră în Sfântul Mormânt, fără unelte de aprinere a focului - şi la alţi creştini din afara mormântului .Ceea ce mi se pare uimitor nu este faptul că episcopul iese din Sfântului Mormânt cu lumânări aprinse, pentru că multe lucruri pot fi spuse despre acest eveniment, DAR CUM Focul Sfânt sa aprindă lumânările din jur ridicate sus de spectatorii la intamplare, ÎNAINTE ca episcopul să vină cu FOC LA EI!  

Acest fenomen este văzut în fiecare an. În următoarele imagini de pe YouTube, am încercat să demonstrez acest fapt.










În fenomenul Luminii Sfinte de la Ierusalim dăinuie o remarcabilă reminiscenţă datând din vremea Bisericii nedivizate a Vechii şi Noii Rome. Este un ritual ortodox prin excelenţă, dar şi o moştenire a rădăcinilor Occidentului creştin. De peste douăzeci de secole, venirea Sfintei Lumini în Sâmbăta Mare la Mormântul Domnului din Ierusalim este cea mai mare minune oferită oamenilor. Este miracolul care dovedeşte până la sfârşitul timpului Învierea lui Hristos, Lumina luminii. Minunea are loc în Biserica Învierii lui Hristos, impunătoarea biserică a întregii creştinătăţi de la Ierusalim. De peste două mii de ani, în timpul Vecerniei Mari din Sâmbăta Mare, între orele 12.30 şi 14.30, deasupra Sfântului Mormânt se coboară Lumina din Cer. Pentru că există încă oameni neîncrezători, se fac controale riguroase care dovedesc tocmai că minunea este autentică. Autorităţile laice din Ierusalim inspectează cu severitate locul sfânt pentru a se asigura că nu există nici o sursă de foc şi chiar îl controlează corporal pe arhiereul grec care presară vată deasupra locului unde a fost aşezat Mântuitorul înainte de a învia. După rigurosul control, se sting toate luminile şi se pecetluieşte uşa de la intrare cu benzi de pânză cu ceară şi sigilii aşezate astfel încât să formeze litera „X”. Gardienii rămân de pază la uşa Sfântului Mormânt până când se coboară din cer Lumina. După ce este controlat corporal de către poliţişti, patriarhul Ieusalimului dezlipeşte peceţile de la uşa Sfântului Mormânt. Este însoţit de un arab musulman care rămâne în Capela Îngerului (anticamera Sfântului Mormânt). Patriarhul intră singur în încăperea propriu-zisă a Sfântului Mormânt, îngenunchează şi se roagă. Biserica este cufundată într-o mare de beznă şi linişte. Numai arabii fac semne imploratoare. După 15-20 de minute de rugăciune, toţi cei prezenţi observă o lumină puternică alb-albăstruie, asemănătoare unui fulger, coborând în zig-zag prin cupola mare a bisericii. Scânteia divină aprinde vata de pe lespedea Sfântului Mormânt. Patriarhul pune bucăţile de vată aprinsă în două cupe de aur şi iese în Capela Îngerului. Aici aprinde două buchete de 33 de lumânări – număr care reprezintă vârsta lui Hristos în momentul crucificării. O dată cu vata se mai aprind miraculos candelele din biserică, lumânările din sfeşnice şi chiar unele lumânări din mâinile celor prezenţi. La început, lumina divină nu are consistenţă materială. Oamenii îşi ating părul, feţele şi hainele cu flacăra lumânărilor. Apariţiile, sunetele şi senzaţiile deosebite asociate Sfintei Lumini (licăriri de fulger, bubuituri etc.), toate calităţile supranaturale ale flăcării (culoare stranie, temperatură blând-caldă, temporar inconsumabilă) şi emoţia intensă produsă asupra credincioşilor i-au fascinat de veacuri pe cercetătorii fenomenului.

Calugari romani care deveneau invizibili prin rugaciune!

Aptitudinile de a te face invizibil si de te deplasa in mod inexplicabil ar constitui unele din efectele rugaciunii isihaste,o rugaciune repetata in minte fara incetare.

Iata ce spunea Ioan din Moldova,un sihastru din secolul al XVIII-ea:

”Rugaciunea incepuse sa prinda radacini, sa actioneze ,nu mai puteam dormi,abia o ora pe noapte,si asta stand pe un scaun.“ 

Rezultatul acestei rugaciuni neintrerupte este o iubire netarmuita fata de toti oamenii.

Ioan din Moldova afirma:”Ma scol deseori seara ca sa spun rugaciunea catre Iisus si devin prizonier,atras in afara mea.Nu stiu unde.In corp sau in afara lui? NU stiu,Dumnezeu stie.” 

Corpul lui a disparut intr-o zi ,fara ca nimeni sa stie unde si cum. Si astazi se mai pot auzi astfel de relatari.

De exemplu,cea a staretului Agapia Teodul,mort in 1981.El a istorisit intalnirile ciudate avute de episcopul Ioan,un sihastru foarte avansat spiritual si cu multe capacitati miraculoase.Era un pustnic vestit,care traia in Muntii Carpati.

Cand se plimba pe carari,ucenicul care il insotea intotdeauna mergea in spatele lui,ca sa se poata ruga netulburat. Avea plete albe,barba alba,chipul luminos,purta haine vechi si se sprijinea intr-un baston. Stia sa citeasca in suflete si viitor. 

Teodul l-a intalnit intr-o zi si pe carare si sihastrul i-a istorisit traseul lui spiritual. Fiind episcop,in 1915,a dorit sa intre intr-o manastire ca simplu calugar,avand sarcina sa aiba grija de vite. Staretul i-a spus ca a hotarat sa hirotoneasca,dar el era deja hirotonit,asa ca a fugit si s-a retras in padure. Pustnicul i-a cerut lui Teodul hartie si cerneala,apoi a disparut atat de brusc,incat calugarul nu a putut sa-si dea seama in ce directie a luat-o. Teodul s-a intors la manastire sa faca rost de cele cerute de sihastru. Dupa un timp,a revenit pe aceeasi carare. Cand a ajuns in poiana,pustnicul si-a facut aparitia ca din senin,fara sa-si dea seama de unde vinese. Avea chipul radios. Si,dovedindu-si din nou puterea clarviziunii,l-a sfatuit pe Teodul sa nu se duca intr-o anumita manastire, deoarece nu se afla acolo persoana pe care dorea s-o vada. Cinci ani mai tarziu,Teodul a auzit o poveste stranie. 

Un frate de la manastire isi vazuse turma de oi si cainii adunandu-se intr-un chip bizar,in mijlocul lor aflandu-se un calugar batran care se tanguia:

”Cu ce am pacatuit, Doamne,ca sa ma arati oamenilor?“. 

Era in mod normal vizibil? 

Oricum,i-a cerut celuilalt calugar sa nu pomeneasca nimic despre aparitia lui. Dar,dupa o saptamana,calugarul a spus totul la spovedanie. Preotul a cerut sa fie cautat pustnicul,dar nu l-au gasit nicaieri:devenise din nou invizibil. 

Astfel de ralatari gasim si la ortodocsii greci si rusi.

surse

http://ortodoxianeamului.wordpress.com/2014/04/07/calugari-romani-care-deveneau-invizibili-prin-rugaciune/

http://secretele--sistemului.blogspot.ro/2011/11/calugari-romani-care-deveneau.html

Ce cred copiii despre moarte, suflet şi nemurire?

Mulţi oameni din întreaga lume, indiferent de religia sau cultura căreia îi aparţin, cred că fiinţele umane sunt nemuritoare, în sensul că sufletul supravieţuieşte morţii trupului şi are o existenţă veşnică, arată un studiu ştiinţific. Fascinant este însă faptul că această credinţă apare foarte devreme în viaţă şi pare a fi ceva ce ţine de însăşi natura umană, mai curând decât o convingere impusă de religie sau cultură.
Cercetătorii de la Boston University, conduşi de Natalie Emmons, au studiat concepţiile copiilor privind vremea de dinaintea conceperii lor, intervievând copii din două culturi foarte diferite din Ecuador.
Rezultatele sugerează că „suntem cea ce simţim”: adesea, considerăm că partea eternă din fiinţa noastră nu este capacitatea de  raţiona, ci aceea constituită din dorinţele şi emoţiile noastre, de sentimentele pe care le încercăm.
Studiul, publicat în jurnalul Child Development, se înscrie în volumul tot mai important de lucrări ştiinţifice ce studiază rădăcinile cognitive ale religiei.
Deborah Kelemen, profesor de psihologie şi unul dintre autorii studiului, afirmă: „Acest studiu arată că este posibil ca ştiinţa să studieze credinţele religioase. În acelaşi timp, ne ajută să înţelegem unele dintre aspectele universale ale cogniţiei umane şi structura minţii omeneşti.”
Cele mai multe dintre studiile asupra posibilităţii prelungirii existenţei după moarte au arătat că atât copiii, cât şi adulţii cred, în general, că atunci când oamenii mor, nevoile fizice precum foamea iau sfârşit, iar emoţiile continuă să existe într-o formă oarecare, însă nu-şi pun întrebarea de unde vin aceste convingeri.
Cercetătorii au crezut multă vreme că oamenii îşi dobândeau concepţiile despre post-existenţă prin expunerea la educaţie culturală şi religioasă, însă prof. Emmons susţine că ideea nemuririi sufletului îşi are originea în intuiţia noastră. 
Ea a intervievat copii din satul Shuar din bazinul ecuadorian al Amazonului, o comunitate de indigeni pe care a ales-o deoarece aici copiii nu au credinţe de origine culturală privind existenţa înainte de concepţie şi bănuia că asemenea copii, confruntaţi permanent cu priveliştea naşterii şi a morţii în cadrul unor activităţi precum creşterea animalelor şi vânătoarea, ar avea o viziune mai raţională, o perspectivă „biologică” asupra timpului de dinaintea conceperii lor.
Pentru comparaţie, a intervievat, de asemenea, copii de religie romano-catolică dintr-o zonă urbană din apropiere de capitala ecuadoriană, Quito, copii care fuseseră învăţaţi că viaţa începe cu adevărat doar din momentul concepţiei.
Dacă influenţele culturale ar fi fost esenţiale în formarea credinţei în nemurire, atunci atât copii indigeni, cât şi cei din mediul urban ar fi trebuit să respingă ideea existenţei vieţii înainte de naştere, crede cercetătoarea.
Prof. Emmons a arătat copiilor desene ce înfăţişau un copil, o femeie tânără şi aceeaşi femeie în timp ce era gravidă, apoi le-a pus o serie de întrebări legate de capacităţile, gândurile şi emoţiile copilului reprezentat, în cursul fiecărei etape.
Rezultatele au fost surprinzătoare: ambele grupuri au dat răspunsuri remarcabil de asemănătoare. Copiii gândeau că trupurile lor nu existau înainte de naştere şi că nu aveau capacitatea de a gândi ori de a-şi aminti ceva. Totuşi, ambele grupuri au răspuns că emoţiile şi dorinţele lor existau încă dinainte de a se naşte.
Deşi, în general, spuneau că, înainte de a se fi născut, nu aveau ochi şi nu puteau să vadă, copiii declarau totuşi, deseori, că erau fericiţi că aveau să-şi cunoască în curând mama sau că erau trişti că erau despărţiţi de familia lor.
„Chiar şi copiii care aveau cunoştinţe de ordin biologic despre reproducere păreau totuşi să creadă că au existat cumva sub o formă eternă şi că acea formă era asociată cu emoţiile şi dorinţele”, spune prof. Emmons.
Ea crede că această trăsătură umană ar putea fi un produs secundar ar gândirii noastre sociale avansate, deoarece oamenii tind să îi vadă pe ceilalţi ca pe o sumă a stărilor lor de spirit, iar dorinţele şi emoţiile sunt esenţiale în prevederea comportamentului altora.
Deoarece această capacitate este extrem de utilă, ea se extinde şi asupra altor laturi ale gândirii noastre, astfel că oamenii tind să vadă potenţiale conexiuni acolo unde ele nu există, explică specialistul.
Aşa se face că ideea că sufletul ar supravieţui separat de trup, deşi neştiinţifică, este naturală şi adânc înrădăcinată, consideră prof. Emmons.

Sursa: Mail Online
http://www.descopera.ro/dnews/11996684-descoperire-fascinanta-ce-cred-copiii-despre-moarte-suflet-si-nemurire

De la “indigo” la “cristal”

Pentru parintii cu inima mare si minte deschisa
" Invata-l pe copil sa-si pretuiasca unicitatea, sa-si descopere propria valoare si sa fie ceea ce este! 
Sa-si infrunte temerile si sa actioneze cu curaj si incredere. 
Sa-si exprime individualitatea, sa atinga echilibrul si sa-i inspire pe ceilalti. 
Sa-si asculte vocea interioara. 
Sa traiasca viata cu bucurie, sa straluceasca si sa-si reverse lumina asupra celor pe care ii intalneste pe Cale. 
Sa descopere in toate frumusetea si maretia lui Dumnezeu."

În ultimele trei decenii s-a scris destul de mult pe marginea subiectului care se referea la aşa-zişii „copii indigo”, iar în ultimii ani se vehiculează tot mai des termenul de „copii de cristal”.

Atât copiii „indigo” cât şi cei de „cristal” nu doar se comportă diferit faţă de restul fiinţelor umane, dar ei chiar gândesc într-o altă paradigmă şi sunt spiritual diferiţi de predecesorii lor. Corpurile lor subtile (în special corpurile eteric, astral şi mental) sunt deja mult mai dezvoltate şi ei sunt „conectaţi” în mod diferit la întreaga Creaţie, care pentru cei mai mulţi oameni reprezintă o mare necunoscută.

Întrucât aceşti copii reprezintă următorul pas al umanităţii pe scara evoluţiei sale, ei aduc în această lume un tip nou de energie, mult mai elevată şi rafinată decât cea cunoscută în prezent. Se ştie deja că cea mai mare parte din creierul fiinţei umane şi din ADN-ul ei este „nefolosit” şi tocmai de aceea oamenii de ştiinţă, în ignoranţa lor, s-au grăbit să-l denumească „ADN rebut”. În realitate, imensul procentaj de 97% reprezintă potenţialitatea extraordinară ce aşteaptă doar să fie activată în mod corespunzător.
Fiecare fiinţă umană are acces la această potenţialitate practic infinită de acţiune şi gândire, de rezonanţă cu toate aspectele din Universul manifestat şi chiar şi dincolo de acesta, în transcendență. Totuşi, coborârea în planul 3D (planul fizic) al fiinţei umane a atras într-un fel şi această „blocare” a capacităţilor inerente fiecărei fiinţe; a fost ca o „deconectare”, ca o închidere temporară a luminii, pentru a se putea astfel respecta regulile şi restricţiile specifice planului fizic de manifestare.

Pentru copiii „indigo” şi cei de „cristal”, energia coboară din planurile subtile ale Manifestării prin creştet până la baza coloanei şi apoi urcă din nou spre creştet într-un mod spiralat, creând astfel spirale de lumină „angelice”. Ca urmare, aceşti copii sunt mult mai energici şi au la dispoziţie o rezervă mult mai mare de vitalitate şi de acţiune eficienta decât ceilalți copii obișnuiți.
Copiii „indigo” au tendinţa să manifeste cu putere energia activităţii şi creativităţii lor şi adeseori ei sunt catalogaţi ca fiind hiperactivi sau având sindromul ADHD, o tulburare comportamentală foarte des întâlnită la copii, care semnifică lipsa de concentrare a atenţiei. În realitate, copiii „indigo” îşi exprimă în acest fel surplusul de energie cu care sunt dotaţi.

Pe de altă parte, copiii de „cristal” au tendinţa să-şi exprime energia prin diminuarea mişcării fizice, concentrându-se asupra aspectelor spirituale şi a celor multidimensionale.
Modul tipic de acţiune al copiilor „indigo” este o expresie a energiei lor, care este focalizată spre distrugerea vechilor sisteme şi purificarea modelelor şi energiilor perimate şi impure. De aceea, astfel de copii trebuie în primul rând să fie înţeleşi şi îndrumaţi astfel încât să-şi echilibreze în mod inteligent surplusul energetic; lor nu trebuie însă să li se administreze medicamente sau „calmante”, care nu vor face decât să le provoace numai neplăceri, pentru că astfel de medicamente nu fac altceva decât să-i „despartă” pe aceşti copii de planurile superioare la care ei aveau acces nativ până atunci.

Mulţi copii „indigo” trec în prezent spre condiţia de copii de „cristal”. Copiii de „cristal” se incarnează pe Pământ pentru a aduce iubirea, pacea şi armonia pe planeta noastră şi tocmai de aceea ei nu au nevoie să se manifeste atât de activ precum copiii „indigo”.
În lunile şi anii care vor urma, datorită transformărilor inerente ce vor avea loc pe Pământ, aceşti copii se vor evidenţia din ce în ce mai mult, ca o „fundaţie” a noii vieţi trăită de omenire în spiritualitate, puritate şi iubire.

Doreen Virtue despre Copiii Indigo si de Cristal:
"Primul lucru pe care cei mai multi oameni il observa la Copiii de Cristal sunt ochii lor, mari, patrunzatori si inteligenti peste varsta lor. Ochii lor iti retin privirea si te hipnotizeaza, in timp ce realizezi ca sufletul ti-e dezvelit ca sa-l poata copilul vedea. Probabil ca ati observat aceasta noua "semintie" de copii populand rapid planeta noastra. Ei sunt voiosi, incantatori si iertatori. Aceasta generatie de noi lucratori ai luminii, cu varste aproximativ intre 0 si 7 ani, sunt ca nici o alta generatie. Ideali in multe privinte, ei sunt indicatoarele pentru directia in care se indreapta omenirea ... si este o directie buna! 
Copiii mai in varsta (aproximativ intre 7 si 25 de ani), numiti "Copiii indigo", impartasesc anumite caracteristici cu Copiii de Cristal. Ambele generatii sunt foarte senzitive si mediumnice, si au scopuri importante in viata. Principala diferenta este temperamentul lor. Cei Indigo au un spirit de razboinic, deoarece telul lor colectiv este sa zdrobeasca vechile sisteme care nu ne mai sunt de folos. Ei sunt aici sa anuleze sistemele guvernamentale, educationale si legale carora le lipseste integritatea. Pentru a atinge acest tel, ei au nevoie de temperament si determinare arzatoare."








sursa
http://www.edituradaksha.ro/articles/view/de-la-copiii-indigo-la-copiii-de-cristal-a208
http://old.cristal-life.ro/articles.php?id=38

Daca vrei sa fii liber, daca vrei sa cunosti Adevarul, opreste-te...Gangaji

"Ceea ce cauţi este cel care priveşte"

Sf. Francisc de Asisi

 “Puterile de a intelege, respinge, proiecta si refuza ale mintii sunt puterile folosite pentru a provoca razboi. Nu poti provoca pace. 
Baza Pacii care a fost dintotdeauna aici este descoperita doar atunci cand razboiul inceteaza a mai fi provocat inauntrul propriei tale minti. Pacea e mai aproape de tine decat propria-ti respiratie. ”

Gangaji

"Iluminarea este posibila, acum, pentru orice fiinta umana. Doar opreste-te. Nu mai cauta... opreste-te acum. Daca vrei sa fii liber, daca vrei sa cunosti Adevarul, opreste-te... " 
Acest lucru l-a spus si unei femei din America, o cautatoare care isi dedicase viata ajutorarii celorlalti si pe care el a numit-o simplu - Gangaji - dupa numele fluviului Sfant Ganga.

Mesajul ei este Adevarul. Adevarul a ceea ce este Acum. Adevarul care salasluieste in noi toti fara nici o discriminare, fara granite, fara prejudecati.
           Pentru ca in Univers functioneaza legea rezonantei am fost irezistibil atrasa de invataturile acestei minunate fiinte.
           Gangaji spune: "eu nu sunt un Guru, nu sunt un Avatar, nu m-am nascut din parinti iluminati. Eu sunt exact ca si voi".
           Urmaream invataturile ei de mai multi ani dar nici nu am visat vreodata sa o intalnesc in plan fizic. Dar... prin Gratia Divina aceasta intalnire s-a produs, facandu-ma sa traiesc adevarata Libertate.
           Am constientizat acolo, in prezenta ei si a sotului ei Eli, ca sunt libera, dintotdeauna si pentru totdeauna... Iar ei mi-au spus: "du flacara Libertatii in Romania".
           Si mi-am dat seama de ce poporul nostru inca o duce asa de greu, de ce este inca atata durere aici... Parca degeaba a fost o Revolutie in 1989. Si zadarnic s-ar intampla din nou si din nou revolutie si schimbari in plan social. Pentru ca oamenii asteapta Libertatea din afara... Asteapta sa fie eliberati de altul si sa li se dea ceea ce cred ca li se cuvine... Oamenii se asteapta de la cei care ne conduc ca acestia sa inteleaga, sa faca, sa fie asa sau asa... Aceasta gandire nu va aduce niciodata libertatea si fericirea pentru fiecare. Aceasta este o gandire de sclav.
           Se vorbeste de renasterea constiintei nationale. De regasirea demnitatii noastre ca romani si fii ai acestui neam. Vorbim de strabunii nostri care aveau o inalta constiinta spirituala... E adevarat... Dar ei erau Liberi... erau liberi in constiinta lor si stiau ca sunt liberi. Erau Liberi pentru ca stiau cine sunt. Cunosteau Adevarul Etern al Fiintei. Traiau experienta profunda a Unitatii cu Divinul in fiinta lor. Nu asteptau sa le spuna conducatorii lor cine sunt si ce sa faca pentru a fi bucurosi, fericiti, sanatosi. Ei traiau Adevarul lui EU SUNT, in fiecare clipa.
           A trai in Adevar inseamna a te elibera pentru totdeauna de minciuna, de falsitate si compromis. Pentru asta trebuie curaj. Curajul de a fi Tu cel care esti prin Drept Divin. Nu trebuie sa ceri voie de la nimeni ca sa fii ceea ce esti: Iubirea, Adevarul, Libertatea, Armonia, Prosperitatea si Binecuvantarea... Toate acestea sunt Esenta ta.
           Se spune ca Dacii se bucurau cand imbratiseau Moartea trupului. Se bucurau pentru ca se uneau cu Cel Etern. Dar erau constienti ca niciodata nu au fost si nu puteau fi despartiti de Esenta lor profunda. Divina Unitate.
           Nu ne putem regasi Demnitatea nationala ca neam, ca popor, pana ce fiecare roman, fiecare om de pe acest pamant nu se regaseste pe Sine ca fiinta de lumina in care salasluieste Dumnezeu!
           Constientizeaza deci, fratele meu... sora mea... Cine Esti Tu... Acum. Intreaba-te mereu si mereu. Si afla. Afla ca Acela pe care il cauti cu deznadejde de atata vreme, esti Tu, Salvatorul este in tine!
           Aceasta este Credinta, acesta este Curajul, acesta este Adevarul Eternului Prezent.
           "Cunoaste Adevarul si vei fi liber" a spus Iisus. Intreaba-te deci ce vrei cu adevarat? Fii sincer. Fii in Adevar... Caci nimic nu poate fi ascuns in fata Divinului. Fii deci tu Adevarul in interior si in exterior, in viata ta.
           Mi-am dat seama gandindu-ma la toate acestea ca noi si dupa 20 de ani de la Revolutie suntem sclavi pentru ca traim in minciuna, ne complacem in propriul nostru neadevar si ca urmare il acceptam si pe al celorlalti.
           Si am constietizat ca singura speranta este sa nu ne mai mintim pe noi insine. Pentru ca ceea ce gandim, ceea ce simtim in interior noi toti se reflecta in viata noastra colectiva exterioara. Noi toti suntem co-creatori ai acestei lumi, in care traim.
           Deci, fratele meu, prin venele caruia curge sangele strabunilor, fratele meu, de vrei sa fii fericit, fii in Adevar, ai curajul de a recunoaste cu ochii larg deschisi ca esti autorul propriei vieti. Nu mai incerca sa pari in fata celorlalti altceva decat esti in inima ta. Nu mai incerca sa pastrezi niste aparente doar de dragul de a parea mai bun, mai frumos... ci... Fii mai bun, fii mai frumos traind in Adevar...
           Nu trebuie sa aruncam responsabilitatea pentru destinul nostru, pentru viata noastra pe umerii nimanui. Noi suntem responsabili.
           Fratele meu intru Fiinta... ridica ochii spre Lumina... pentru ca ceea ce este Sus este si Jos... Ceea ce este inauntru este si afara... iar ceea ce nu este in Tine... nu vei gasi nicaieri!
           Cunoaste Adevarul a ceea ce Esti
                      si ESTI LIBER...

 




Nascută in Texas in 1942, Gangaji a copilărit in Mississipi. Dupa ce a absolvit Unversitatea din Mississipi s-a casătorit şi a avut o fiică. In 1972 s-a mutat in San Francisco, unde a inceput o explorare interioară pentru descoperirea celor mai profunde nivele ale propriei fiinţe. Pornind in căutarea Adevarului, Gangaji a parcurs o adevărată cale spirituală. A depus legămintele de Bodhisatva, a practicat meditaţia Zen şi Vipasana, a contribuit la dezvoltarea unui Centru de meditaţie budhist. In tot acest timp a desfăşurat şi o activitate ca terapeut acupuncturist in zona San Francisco.
             In ciuda succesului pe care l-a avut, Gangaji a continuat sa simtă un continuu si adânc dor dupa lumină, după suprema împlinire. A căutat împlinirea în toate domeniile vieţii sale, prin relaţia de cuplu, ca mamă şi soţie, ca activist politic, prin carieră şi prin practica spirituală… Dar şi cel mai mare dintre succese se dovedea a fi, în final, efemer.
             In urma tuturor deziluziilor, s-a rugat cu toată fiinţa sa pentru ajutor. In 1990, răspunsul la rugăciunile sale a sosit în mod neaşteptat, ducând-o în India pentru o întâlnire care a schimbat totul. Acolo pe malurile Gangelui ea l-a întâlnit pe Sri H.W.L. Poonja, cunoscut ca şi Papaji, care i-a deschis calea spre recunoaşterea de sine. Prin această întâlnire, suferinţa căutărilor nesfârşite s-a încheiat pentru Gangaji, iar promisiunea unei vieţi in Adevăr, a început să înflorească şi să se dezvăluie.
             De atunci şi până în prezent, Gangaji călătoreşte prin lume vorbind căutătorilor tuturor căilor. Ea împărtăşeşte prin experienţă directă mesajul esenţial primit de la Papaji, oferindu-l tuturor celor care doresc să descopere Realitatea Ultimă. Prin cuvintele şi prin însăşi viaţa ei, ea ne arată limpede cum este intr-adevăr posibil să descoperim cine suntem cu adevărat, şi cum să ne trăim viaţa în acest adevăr.
             Gangaji, sotie, mama, si bunica, invatator spiritual iluminat, pe linia maestrului Ramana Maharshi, este autorul cartilor "You Are That!", "Who Are You?", "The Path of Self-Inquiry", "Freedom & Resolve: The Living Edge of Surrender", "The  Diamond in your pocket."

   Povestea întâlnirii mele cu Gangaji by Sebastian Bota

 SURSE
http://www.gangaji.org/index.php?modules=content&op=about
https://www.facebook.com/GangajiCommunity
http://geea-green-heart.ro/articol-intalnire-adevar-gangaji.html
http://geea-green-heart.ro/satsang-prezentare.html

„Ne-aţi omorât trupul, nu însă şi sufletul” - Nicolae Purcărea

"Teroarea ce m-a stăpânit de-a lungul anilor e greu, ba chiar imposibil de înfăţişat. Ea depăşeşte puterea de înţelegere a oamenilor. Căci lupta n-a fost între oameni, ci între două lumi: lumea binelui şi lumea răului, a lui satan. Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a îngheţat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viaţa, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău… Am rămas astăzi o mână de oameni din generaţia mea care încă mai suntem mărturii vii. Dar ideea, idealul pentru care am luptat este viu și va dăinui în veci, cât va trăi omul pe pământ. Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam sunt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru…”  Nicolae Purcărea . 

 Nicolae Purcărea - „Urlă haita”  -  Drd. Stelian Gomboş  

Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. 

Cartea de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, folosindu-se de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci „comunismul a umplut cerul de Sfinţi - zice Părintele Arsenie Papacioc.

De aceea, dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII-lea de sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: 

„dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi., dară nu s-au căutat!”...

„Urlă haita”. Tulburător şi cutremurător sau răscolitor titlul cărţii mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele deţinuţilor politici în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca „totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, „…va mai urla multă vreme”. Trăim „Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti rafinat, „soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul „hard” al anilor ’50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa cum ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume – după cum recunoaşte domul Florin Palas, în revistele „Veghea” şi „La drum”.

Această carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric şi Filocalie. Numai în aceste scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la Piteşti sau Aiud era lepădarea de Iisus Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau pe Iisus Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea celor sfinte.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a douăzeci de ani de temniţă. „A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că domnul Nicolae Purcărea ar fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte.

Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns” – potrivit afirmaţiilor domnului Florin Palas. După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti. Marele scriitor rus Alexandr Soljeniţân era de părere că experimentul din această închisoare este „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăceşti. A fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea respiraţiei. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur. După cum istoriseşte, apogeul furiei torţionarilor se înregistra în perioada marilor sărbători creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia neagră”. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele Mântuitorului şi al Fecioarei Maria. Sfânta Cruce îşi mai făceau doar cu limba în gură, când erau ţinuţi în „poziţie” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviţi).

  

„Abia după ce ai trecut prin iad poţi vedea lumina şi bunătatea lui Dumnezeu!”, scrie autorul. Dumnezeu S-a milostivit de blândul deţinut Nicolae şi l-a scos din Piteşti, această „beznă de tuci” (Radu Gyr), pentru a-l duce la Canal. Câte n-a văzut şi-acolo! A lucrat la o carieră de piatră. Şi-a atenţionat camarazii să aibă grijă ce vorbesc cu studenţii informatori. De la Cernavodă până la Capul Midia vedea cruce lângă cruce. Poetul, deţinut şi el, Andrei Ciurunga spunea într-un poem că acest cumplit Danubiu “varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”. Ajuns la Gherla, refuză reeducarea. Din fericire pentru dânsul, Ţurcanu fusese scos din închisoare, fiind dus la Bucureşti. Din cauza faptului că „trădase marea cauză a demascării”, a fost izolat în celula numărul 7 din Zarca Gherlei. A fost supus peste opt luni de zile unui regim de exterminare. Nu avea mobilier, nu avea pat. Nimic. Doar o tinetă. Fereastra era spartă, astfel că pe timpul iernii zăpada intra în celulă, iar apa îi îngheţa în cană. În celulă era un frig cumplit, iar hainele îi erau numai zdrenţe. Zeama pe care o primea ca mâncare era neîndestulătoare. Bacilul TBC-ist i-a atacat plămânii, dar asta nu-l împiedica pe căpitanul Avădanei să-i aplice “banditului” amprenta pumnilor şi a cizmelor sale. Deţinutul se retrăgea, fără să blesteme, ca un câine zgribulit în colţul celulei. Şi asta s-a întâmplat luni şi luni de zile. Nu mai putea nici să vorbească. Doar să se roage. Avea pe buze rugăciunea inimii. „Unde eşti, Doamne?”, a strigat la un moment dat şi Domnul i-a adus liniştea sufletească şi pacea, după care i l-a trimis în celulă pe Jenică Bărbier, ţăran din Vultureni-Bacău, care i-a devenit un fel de înger păzitor. Iar domnul Nicolae Purcărea i-a spus, în schimb, povestea generaţiei sale, continuatoarea eroicei generaţii de la 1922. O poveste în ramă, o poveste în poveste despre Mişcare şi Căpitan, despre idealul care l-a animat, despre Don Quijoţii acestui veac, cum îi numeşte domnul Nicolae Purcărea pe camarazii săi. O poveste începută de la icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi, încheiată la picioarele lui Hristos. Aflat în mlaştina deznădejdii, Nicolae Purcărea l-a purtat pe nea Jenică prin pădurea cu fiare sălbatice şi pe muntele suferinţei. Împreună cu câţiva colegi supuşi aceluiaşi regim, a fost scos de la izolare la moartea lui Stalin. „Cine va mai face ca ei, ca ei să ajungă”, spunea Goiciu, directorul închisorii, celorlalţi deţinuţi. Arătau ca nişte stafii - după cum recunoaşte şi mărturiseşte tot domul Florin Palas, în revistele „Veghea” şi „La drum”

 Când mai avea câteva luni până la eliberare a fost dus la Securitatea din Codlea, unde îl înfruntă pe ofiţerul de Securitate Jagher, care era unul din responsabilii reeducării de la Piteşti. Când securistul i-a spus că deţinuţii s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit aprig, arătându-i adevăraţii vinovaţi de organizarea experimentului Piteşti. 

„Ne-aţi omorât trupul, nu însă şi sufletul”, i-a strigat ofiţerului. Este dus la Securitatea din Braşov, unde colonelul Ivan hotărăşte că deţinutul nu trebuie să infecteze societatea socialistă, şi îl trimite în D.O. (domiciliu obligatoriu). Ajunge în Bărăgan, la Lăteşti. Aici i se părea raiul pe pământ, o oază unde se putea mişca liber într-un spaţiu de 15 km. Avea o gospodărie, în sat era un preot vrednic, Părintele Sârbu, care oficia Sfânta Liturghie, într-o biserică amenajată într-o casă părăsită. Aici se căsătoreşte cu Eugenia (Gica) Fuică, fostă studentă la Iaşi, o femeie de o gingăşie sufletească deosebită, trecută deasemenea prin iadul puşcăriilor comuniste şi aflată acum în D.O. Şi tot aici îi este dat să trăiască un moment emoţionant, în care adversităţile trecute se stingeau în împreună-suferinţă: de Crăciunul anului 1956 i-au cântat colindul prizonierilor din URSS doamnei Mareşal Antonescu. Lacrimile sincere ale Doamnei le-au fost balsam sufletesc.

Este o frescă a generaţiei mărturisitoare de la anul 1948, crescută în spiritul Frăţiilor de Cruce, care a fost încununată de biruinţă spirituală, căci „cei care au reuşit să urce calvarul au aflat în vârful Golgotei o bucurie miraculoasă” (aşa cum minunat afirmă Doamna Aspazia Oţel-Petrescu, în prologul acestei cărţi). Este încă o dovadă a prezenţei lui Dumnezeu alături de cei smeriţi, de cei aflaţi în suferinţă, de cei care-L chemau neîncetat în mijlocul lor. Şi Dumnezeu a fost cu ei în celulă, după cum ne asigură poetul-mărturisitor Radu Gyr, melodul acestei suferinţe binecuvântate de Dumnezeu. Mucenicia întemniţaţilor a întărit oastea Bisericii triumfătoare, a celor care depun mărturie pentru împlinirea ţelului generaţiei lor: 

Învierea Neamului Românesc! 

“Sunt, Doamne, copt pentru cules”, ne spune azi, domnul Nicolae Purcărea, asemeni poetului. 

Cine sunt culegătorii?

 

Alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroul cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu a fost niciodată victimă, ci întotdeauna va fi consemnat (alături de ceilalţi), de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX-lea!...  

Adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste)”. 

Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că 

„Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

NICOLAE PURCAREA by medialert

http://dai.ly/xyh3t2

sursa

  http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/1896-nicolae-purcarea-urla-haita.html