“Profetii si marturii pentru vremea de acum” ale Mitropolitului Varlaam

Profeţiile tulburătoare care s-au împlinit ale Mitropolitului Varlaam, devenit sfânt:

„Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit”

A fost unul dintre cei mai importanţi mitropoliţi ai Moldovei, care în anul 1639 s-a aflat între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

Varlaam a fost mitropolit al Moldovei în perioada anilor 1632-1653, pe timpul domniei lui Vasile Lupu. Pe numele său adevărat Vasile Moţoc, Varlaam s-a născut, la 1580 (după alţi istorici la 1585), într-o familie de răzeşi din Boloteşti, judeţul Putna, adică Vrancea de astăzi. Numele de Moţoc era foarte răspândit în regiune, dar nu s-a aflat încă dacă era urmaş al vornicului Moţoc. Varlaam a avut doi fraţi şi două surori.

“Până la vârsta de zece ani, Vasile îşi va petrece copilăria, împreună cu fraţii şi surorile sale, pe lângă casa părintească. Aproape un copil, era potrivit la trup, cu chip îngeresc, faţa luminoasă şi ochii strălucitori, în care se citeau curăţenia inimii şi flacăra credinţei. În zilele în care părăsea curtea casei părinteşti, Vasile avea posibilitatea să intre în contact cu călugării de la Mănăstirea Neamţ, şi chiar cu feţe bisericeşti de la mănăstirile Agapia şi Secu, care veneau şi se îngrijeau de buna administrare a moşiilor pe care le deţineau. Agapia avea o moară chiar în centrul satului Boloteşti. În apropierea răzăşiei părinţilor săi, conform documentelor, se aflau o parte din moşiile celor două mănăstiri nemţene menţionate mai sus. La început, isteţul copil al familiei Moţoc, Vasile, a fost fascinat de ţinuta călugărilor, iar mai târziu, crescând, începe să pătrundă înţelesul vorbelor rostite de aceştia, când îi întâlnea”, spune profesorul Petre Abeaboeru, autor al unei cărţi monografice despre ţinutul în care s-a născut Varlaam.

Sfetnicul domnitorului Moldovei

“Ascensiunea lui Varlaam pare mai degrabă că ţine de voinţa lui Dumnezeu decât de interesele mai marilor locului. Varlaam a jucat un rol deosebit în viaţa politică şi culturală a Moldovei.În viaţa politică, Varlaam era „singurul său sfetnic de taină (n.n. sfetnicul lui Vasile Lupu) care îndrăzneşte să-l cheme la îndreptare şi să-l mustre.” De altfel, zilnic îşi făcea simţită prezenţa la curte şi, din deciziile luate de domnitor în ceea ce priveşte viaţa bisericească, ne dăm seama de puternică influenţă a mitropolitului. Astfel se explică ctitoriile sale religioase, mănăstirea trei Ierarhi, refacerea bisericii Golia. Varlaam Însuşi a sfinţit Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, la 6 mai 1639 unde au fost aşezate moaştele Sfintei Paraschiva , la 13 iunie 1641, dăruite domnului moldovean de patriarhul ecumenic Partenie I”, spune istoricul Florentina Ontoiu.

arlaam este considerat unul dintre cei mai aprigi apărători ai Ortodoxiei, fiind cel care a condamnat în termeni foarte duri calvinismul, care se extindea tot mai mult în Ţările Române. El a combătut această dogmă cu lucrări de învăţătură creştină, venind în sprijinul românilor ortodocşi din Transilvania şi nu numai, care se confruntau cu o propagandă calvină. Practic, activitatea cultural-tipografică a fost cea mai importanmtă din activităţile sale ca mitropolit, organizand prima tipografie la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, unde va tipări şi cărţile sale cele mai valoroase. “Cazania” sau “Cartea românească de învăţătură” (1643) este cea mai însemnată lucrare a sa, dar şi cea mai de seamă din istoria vechii culturi româneşti, deoarece are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima jumătate a secolului XVII. “Este o lucrare masivă, cu 506 foi, cu numeroase gravuri în lemn, reprezentând scene biblice, vignete iniţiale înflorate, podoabe finale. Prin conţinut cât şi prin frumuseţea graiului întâlnit în cazaniile ei, „Cartea românească de învăţătură” din 1643, a cunoscut cea mai largă răspândire dintre vechile tipărituri. Această lucrare a avut ecouri peste timp şi în toate regiunile româneşti, mai ales În Transilvania, întărind credinţa ortodoxă şi conştiinţă de unitate naţională”, mai spune istoricul Florentina Ontoiu.

Profeţiile lui Varlaam

“Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele”. Varlaam avertizează şi ce se va întâmpla cu specia umană. “Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci”. “La vremea cea din urmă, pământurile nu-şi vor mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moşiile fără de ruşine, uitând că strămoşii lor le-au păstrat cu sabia”. Mitropolitul Varlaam îi are în atenţie şi pe cei care prin legi dure, vor lua şi pielea de pe om prin impozitele pe care oamenii sunt obligaţi să le plătească. “La vremea de apoi, pe pământurile Moldovei va domni sărăcia, jalea, moartea, spaima, frica şi omul nu va mai fi stăpân în bătătura lui. Vor pune domnii pământului biruri şi legi cum n-au mai fost de la întemeierea Moldovei. Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu”



În final, Varlaam anunţă când va veni apocalipsa. “Aşa arată Apocalipsa Sfintei Cărţi a Scripturii, că la vremea din urmă, când veţi vedea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, războaiele pe alocurea, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele femeieşti şi oameni căutând liniştea de la un capăt al altuia al pământului, când graiurile se vor amesteca ca altă dată în Babilon, şi sfârşitul va fi aproape”. Aceste citate au fost adunate împreună cu alte profeţii şi incluse în volumele “Profetii si marturii pentru vremea de acum”.

http://adevarul.ro/locale/focsani/profetiile-tulburatoare-s-au-implinit-mitropolitului-varlaam-devenit-sfant-moldova-rupta-impartita-bunul-gust-puterii-rasarit-1_55a621baf5eaafab2c96b93f/index.html

PROFEȚIILE LUI RASPUTIN

„A fost Rusia – în locul ei va fi o groapă roșie. 

A fost groapă roșie – va fi o mlaștină de necurați care au săpat groapa roșie. 

A fost mlaștină de necurați – va fi o câmpie uscată, 

dar nu va mai fi Rusia – nu va mai fi nici groapă”

Rasputin a prezis actualul conflict din vestul Ucrainei.

Conducătorii ruși, de la Ivan cel Groaznic și până în perioada modernă, la Brejnev și Elțîn, au fost puternic atrași de paranormali, astrologi și vindecători. 

Mai toți personalități puternice, „bolnavi” de mărire, convinși că omenirea începe și se termină cu ei, liderii ruși au vrut să fie tot timpul cu un pas înaintea timpului. Au vrut să-și știe viitorul, au vrut să trăiască veșnic, dacă s-ar fi putut. Din acest motiv, au avut grijă să se înconjoare de persoane cu puteri extrasenzoriale, astrologi, bioterapeutți etc.

Pentru unii dintre ei a fost benefic, cum este exemplul lui Brejnev, căruia faimoasa Djuna i-a prelungit viața, sau al lui Elțîn, care nu a luat niciodata o decizie importantă fără să-și fi consultat astrologul. Lucrurile nu au stat la fel în cazurile lui Ivan cel Groaznic, Lenin, Stalin sau al țarului Nicolae al II-lea. Acesta din urma a crezut orbește în Rasputin, despre care nimeni nu poate spune cu siguranță nici astăzi dacă a fost demon sau înger. Cert este însă că influența lui asupra familiei țarului a fost una nu tocmai fastă.


Aprinzătorul candelelor

Rasputin este „eminența neagră” de la curtea țarului Nicolae al II-lea. Omul care putea să pună stăpânire pe psihicul oamenilor, dar și cel care a prezis, cu un sfert de secol înainte, momentele cruciale ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Grigori Efimovici Rasputin era un simplu țăran din satul Pokrovskoie, gubernia Tobol (Siberia de Vest). Cele mai importante victime ale influenței lui tenebroase au fost țarul Nicolae al II-lea și, în mod special, țarina Alexandra. Viața destul de grea a celor două capete încoronate și boala unuia dintre fiii cuplului imperial i-au provocat țarinei simptome de isterie.

Acesta este contexul, explică preasa rusă, în care „bătrânul Grigorie” a urcat drumul greu și deloc lipsit de obstacole al mașinii birocratice ruse din perioada premergătoare revoluției. Deși nu ocupa funcții oficiale, în afară de cea de „aprinzător al candelelor țarului”, a ajuns în vârful ierarhiei căpătând, pe zi ce trecea, un aer arogant și impertinent.

Persoana care l-a introdus pe „bătrânul Grigorie” în casa țarului a fost doamna de onoare și prietena personală a împărătesei, Anna Virubova, care după revoluția bolșevică, s-a refugiat în Finlanda, unde a și murit.

Blocada Leningradului

Anna Virubova a consemnat în jurnalul său multe dintre conversațiile cu Rasputin, pe care îl considera prooroc. Pentru ea, a fost „dascăl”, „prieten”, „bătrân” și chiar „înger ceresc”. Când profețea intra, probabil, în transă, și nu conștientiza ce spune. Profeția lui Rasputin cu privire la Marele Război pentru Apărarea Patriei a fost făcută în martie 1913, când nici măcar la Primul Război Mondial nu se gândea nimeni. „Într-o zi, Rasputin s-a supărat foc pe nemți. Țipa la unul dintre cei veniți cu plângeri la țar că germanii au sufletul putred. Pe urmă, întorcându-se spre mine, a strigat: «Știu, știu, vor încercui Petersburgul, ne vor chinui cu foametea!

Doamne, câți oameni vor muri! Și toți din cauza acestor nimicuri de nemți! Iar pâinea, pâinea nu o vei mai vedea! Și moartea va fi în oraș. Dar nu veți lua Petersburgul! Vom muri de foame, dar nu vă lăsăm să intrați în oraș». Apoi s-a liniștit și a cerut ceai, iar la întrebarea când se vor întâmpla toate acestea, a răspuns: «25 de ani după moartea mea»”, consemnează Virubova. Rasputin a fost omorât în 1916. Dacă la această dată adăugăm 25 de ani, ajungem în anul 1941, care nu semnifică doar începutul războiului, dar și al cumplitei blocade a Leningradului, despre care el a dat atâtea amănunte cu mult înainte.

Dezastrul de la Hiroșima

În februarie 1916, Rasputin a prevestit distrugerea a două orașe japoneze cu bombele atomice americane. Iată ce spune Virubova: „Alerga prin odaie și, speriindu-i pe toți, îi îndemna să se roage. Striga cu voce groaznică, spunea că vede oameni care ard în foc, vede o insulă, două orașe și, deodată, nu mai sunt nici orașe, nici oameni. Au fost, zice, dar au ars. Era o atmosferă sufocantă. M-am speriat: «Dar, Grigori, oare este în Rusia?». Respira cu greu: «Ce grijă ai tu de Rusia? Nu ți-e de-ajuns robia viitorului? Nu-ți ajunge sângele care se varsă, vrăjitoareo? Nu-ți ajunge puterea lui Satan și puterea roșie?». Am izbucnit în plâns și am plecat. Iar el a trimis-o pe Daria (servitoarea) să-mi spună că Dumnezeu nu îi va ierta pe japonezi și nu își va opri mâna pedepsitoare”.

Zborul pe Lună

Virubova ar putea fi suspectată ca a inventat singură aceste profeții ale lui Rasputin, în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial. Însă există și o altă mărturisire tulburătoare (făcută în noiembrie 1913): „Dascălul se uita la Lună și zice: «Ciudat, s-ar părea că oamenii sunt proști, dar uite ce s-a întâmplat: au vrut și au făcut». L-am întrebat: «Cine, Grigori? ». Și el a răspuns că americanii se vor plimba pe Lună, își vor lăsa acolo steagul păgân și vor zbura înapoi. Am întrebat: «Cum adică? Acolo doar nu există aer». «Dar ei vor fi în cutii și se vor lăuda că au luat-o înaintea noastră. Înaintea nostră? Nu te teme, noi ajungem acolo primii. Iurka va fi». Și eu am întrebat: «Unde? Pe Lună? Și care Iurka? Oare prințul Iuri Izotev? ». S-a înrăit brusc: «O, nobilă proastă! Nu este prințul acesta». Dupa aceea, ne-am rugam mult împreună la Dumnezeu”.

Virubova a murit in 1964, când programul american de explorare a Lunii, „Apollo”, încă nu fusese lansat.

Bolșevismul, ultima viziune

Ultima profeție, făcută în octombrie 1916, cu puțin timp înaintea morții lui Rasputin, se referă la comunism. „Grigori mi-a cerut să țin minte toată viata ceea ce îmi va spune. 

«A fost Rusia – în locul ei va fi o groapă roșie. A fost groapă roșie – va fi o mlaștină de necurați care au săpat groapa roșie. A fost mlaștină de necurați – va fi o câmpie uscată, dar nu va mai fi Rusia – nu va mai fi nici groapă»”. Această din urmă profeție vorbește despre urcușul și căderea comunismului, dar și despre actualul conflict de pe teritoriul Ucrainei.

„Groapa roșie” e, acum, „mlaștină de necurați”. Până la „câmpia uscată” va mai curge timp peste lume.

Jurnalul

http://www.efemeride.ro/profetiile-lui-rasputin-despre-actualul-conflict-din-vestul-ucrainei-a-fost-rusia-in-locul-ei-va-fi-o-groapa-rosie-a-fost-groapa-rosie-va-fi-o-mlastina-de-necurati-care-au-sapat-groapa

Profetiile Shambalei in traditia tibetana si mongola

Daca suficient de multe fiinte umane vor urmari ca in aceasta perioada sa invoce lumea Shambalei si sa traiasca stari de comuniune cu Shambala, destinul tarii noastre poate fi in mod miraculos mult modificat in bine.

Acum, mai mult ca oricand, avem nevoie de ajutorul si sustinerea lumii Shambalei si a Regelui Lumii din Shambala.



Pentru ca, desi exista profetii celebre (precum cele ale lui Sundar Singh si Serafim de Sarov) care afirma ca Romania va deveni in viitor focarul spiritual principal al planetei noastre, aceleasi profetii afirma si faptul ca “aici, pe teritoriul Romaniei, va fi dusa (in plan subtil) batalia cea mai apriga”, batalia finala dintre fortele binelui si ale raului. Si trebuie sa intelegem faptul ca este vorba, de fapt ,de acelasi “razboi final” care este descris elocvent de traditionalele profetii tibetane si mongole ale Shambalei. In acest razboi final (pentru ca nu este vorba de o singura lupta), Regele Shambalei, care este totodata si Regele spiritual al planetei noastre, se va afla in fruntea armatei fortelor binelui. Regasim aceasta imagine eroica a Regelui Shambalei, calare in fruntea armatei sale, in picturile religioase tibetane si mongole. Inca de la jumatatea secolului XX, Nicholas Roerich afirma ca “generalii” armatei Shambalei au inceput sa se nasca in planul fizic pentru a participa la confruntarea finala cu fortele demoniace si satanice.

Putem intelege din perspectiva profetiilor Shambalei, corelate cu cele legate de viitorul spiritual maret al Romaniei, ca intr-un anume mod tainic fiecare dintre noi putem lua parte la aceasta lupta cu fortele raului si ale intunericului, sau altfel spus putem fi adevarati luptatori ai luminii divine.

Profetiile Shambalei in traditia tibetana si mongola

"Este scris ca manifestarea lui Maitreya va avea loc dupa razboaie. Dar razboiul final va fi acela pentru adevarata spiritualitate. Oricine se va ridica impotriva Shambalei nu va reusi sa realizeze nimic in aceasta lume. Apele ii vor spala locuinta de pe fata pamantului si nici macar un caine nu va raspunde chemarii sale. Fulgere va vedea el pe cerul ultimei sale nopti.
Si mesagerul Shambalei, a carui simpla vedere provoaca teama celor rai si perversi, se va ridica deasupra unei coloane de lumina. Fiecare dintre luptatorii Shambalei se va numi “Invincibilul”. Stapanul Shambalei insusi va veni in curand. Steagul sau flutura deja deasupra muntilor.

Atunci cand, in cel de-al cincilea an, vor aparea heralzii luptatorilor din Shambala, va trebui sa aveti intelepciunea de a-i reunoaste si de a-i intampina ca pe salvatori ai vostri. Astfel veti fi partasi la maretia si triumful lor. Atunci voi manifesta si Eu (Regele Shambalei) ca Semn al Meu, Fulgerul.

Tezaurul cunoasterii spirituale revine din Vest (Occident). Pe crestele muntilor sunt aprinse focuri de sarbatoare. Priviti catre drum – pe acolo vin purtatorii Pietrei. Deasupra altarului sunt simbolurile lui Maitreya. Din Regatul Sfant ni se va transmite momentul exact cand trebuie sa intindem covorul de intampinare. Atunci cand se va manifesta semnul celor sapte stele vor fi deschise Portile. Prin Foc imi voi manifesta Eu mesagerii. Primiti aceste profetii ale fericirii voastre!

Eu (Regele Shambalei) am multe comori, dar numai in ziua sorocita le voi revarsa asupra poporului meu. Atunci cand armatele Shambalei vor aduce cu ele Lancea salvarii, atunci voi deschide adancurile muntilor si va voi arata comorile mele, care vor fi impartite in mod egal intre voi si luptatorii Shambalei pentru ca sa traiti in armonie si dreptate. Curand va veni momentul cand eu voi da ordinul de a traversa toate deserturile. Inca de pe vremea cand toate comorile mele erau imprastiate in cele patru vanturi eu am hotarat momentul in care fiintele din Shambala vor aduna toate aceste valori. Astfel voi, oameni ai poporului Meu, pregatiti-va sacii, caci eu ii voi da fiecaruia masura sa in mod just.

Poate ca unii oameni gasesc aur, iar altii gasesc pietre pretioase. Dar bogatia cea adevarata va veni numai odata cu manifestarea fiintelor din Shambala. Atunci cand va veni vremea si ele vor fi trimise aici. Asa este scris sa fie.

Si astfel pasunile voastre se vor intinde pana in Tara Fagaduintei.
Atunci cand va vegheati turmele, nu auziti vocile pietrelor? Aceia sunt de fapt faurarii Regelui Shambalei care pregatesc pentru voi comorile care vi se cuvin.
Si cand vantul murmura printre creste, oare intelegeti voi ca, de fapt, auziti sagetile Regelui Shambalei, care va protejeaza de pericole?
Cand fulgerul va lumineaza tabara, nu stiti ca el este lumina Regelui Shambalei, atat de dorit si asteptat de voi toti?
Cui ii revine datoria de a veghea in prima noapte? Voua. Cui ii vor fi trimisi mesagerii Mei? Voua. Cine va trebui sa ii intampine? Voi.
Dinspre vest, din munti, vor veni oamenii poporului meu. Cine ii va primi cu ospitalitate? Voi. Implorati-o pe Marea Zeita Tara sa fie alaturi de voi. Hotarati-va sa va purificati inimile inainte de venirea Mea. Oricine asculta de dorintele mele isi va pregati coiful de lupta si va impleti harnasamentul cailor.
Priviti cu atentie inelele pe care le poarta cei care sunt nou veniti printre voi. Acolo unde se afla Potirul meu – acolo este salvarea si mantuirea voastra. Focuri de avertizare sunt aprinse pe munti.
Iata ca vine un Nou An. Aceia care il vor petrece cufundati in somnul inconstientei nu se vor mai trezi niciodata. Iata ca Shambala se reveleaza.

Noi nu cunoastem teama. Noi nu cunoastem deznadejdea. Dukkar, zeul cel cu multi ochi si multe brate, ne sustine cu gandurile sale luminoase. Chibzuiti aupra cuvintelor mele cu mintea purificata. Ganditi numai ganduri de lumina!

Afirm acum ca invatatura care a pornit de la Bodh-Gaya se va intoarce acolo (Este vorba aici de invatatura Kalachakra, care intr-adevar s-a “intors” acolo prin initierea acordata de Dalai Lama, care a venit din Vest). Atunci cand procesiunea care poarta imaginea Shambalei va traversa pamanturile Indiei si se va intoarce la sursa sa, atunci veti sti ca a venit timpul cand putem rosti cu voce tare cuvantul sacru Shambala. Atunci chiar si gandul indreptat catre Shambala va oferi sustinere. Atunci afirmarea Shambalei va deveni inceputul tuturor lucrurilor, iar recunostinta fata de Shambala, incheierea lor (aceasta este o referire la consacrarea fructelor actiunilor noastre catre Shambala, sau la apelarea ajutorului Shambalei, precum si la meditatia de recunostinta pe care este bine sa o facem la finalul actiunilor noastre benefice). Toate fiintele umane, de la cele mai simple pana la cele mai importante, vor fi patrunse de intelegerea invataturilor spirituale.

Shambala cea sfanta este reprezentata inconjurata de sabii si lanci. Declar acum in mod solemn ca Shambala este de neinvins. Cercul Imaginii sale se va inchide (proiectia Shambalei pe Pamant va reveni pe teritoriul Romaniei, acolo unde ea s-a aflat in trecutul indepartat). Cuvantul kalagiya va fi rostit. Stindardul Imaginii Shambalei va fi desfacut. Cei care il accepta pe Stapanul Shambalei ca Rege se vor bucura, iar cei care il desfid vor tremura de teama. Toti cei care se vor ridica impotriva Shambalei vor fi secerati. Pentru cei aflati in intuneric, flamura sa va fi simbolul suvoaielor de sange care le vor ineca pamanturile. Pentru cei care inteleg, ea va fi ca un soare arzator."


Sursa: efemeride.ro

http://caplimpede.ro/tu-esti-singurul-care-va-cunoaste-secretul-divin-al-romaniei-profetiile-shambalei-iti-spun-totul-despre-viitorul-apropiat/

Profeţia lui Ioan de la Ierusalim

Cea mai veche profeţie despre Al Treilea Război Mondial rămâne profeţia cavalerului templier Ioan de Vezelay, cunoscut şi sub numele de Ioan de la Ierusalim. El şi-a redactat viziunea lui la anii 1099.

Cunoscută de templieri, Profeţia lui Ioan de la Ierusalim descrie cu o exactitate uimitoare istoria lumii până în anul 3000, iar ceea ce a descris până în anul 2000 s-a împlinit deja.

El spunea atunci în anul 1099, adică în urmă cu 915 ani:

„Văd şi ştiu. Ochii mei citesc în adâncurile cerului întâmplările viitoare şi eu trec dintr-un singur pas pragul Timpului. O mână mă conduce spre ceea ce voi nici nu vedeţi şi nici nu ştiti.

Peste o mie de ani Ierusalimul nu va mai fi oraşul lui Cristos. Creştinii veniţi în pelerinaj de departe nu vor mai putea intra după voia lor acolo unde ei aveau dreptul să intre, în locurile care sunt leagănul credinţei lor. Creştinii nu vor mai îndrăzni să se apropie de Sfântul Mormânt şi de relicvele credinţei lor care vor fi în întregime sub paza şi supravegherea evreilor care îşi vor ridica din nou aici templele lor şi ţara lor. Evreii vor umple lumea si o vor domina de la un capăt la celălalt capăt al ei şi oamenii îşi vor pierde credinţa în Isus pe tot Pământul.

Continente şi lumi la care Herodot nici nu visa măcar vor fi descoperite de oameni dincolo de marile păduri de care vorbeşte Tacit şi dincolo de oceanul nesfărşit de apă care începe imediat după Coloanele lui Hercule.
(este vorba despre descoperirea Americii, care pe vremea lui Vezelay nu era descoperită și se afla dincolo de Gibraltar numit in antichitate Coloanele lui Hercule –n.n.)

Peste o mie de ani de aici încolo toate micile ţări din Europa şi câteva ţări mari şi puternice se vor uni într-un singur imperiu (Uniunea Europeană n.n.). Apoi războaie fără număr vor începe cu popoarele Răsăritului.

Peste o mie de ani oamenii vor scotoci fundul mărilor cu corăbii care merg pe sub ape şi vor zbura cu navele în cer printre stele. Ei vor ţine în pumnii lor puterea soarelui şi se vor crede dumnezei şi vor înălţa spre cer mii de clădiri cât Turnul lui Babel pe toată faţa Pământului.

Fiecare oraş va deveni o Sodomă. Obiceiuri spurcate vor deveni firesti. Oamenii vor fi mulţi ca nisipurile, vor popula pustiurile şi mările şi vor fi puternici ca nişte dumnezei şi se vor crede chiar dumnezei. Omul va deveni aşa de însetat de putere că setea lui de putere nu va mai putea fi potolită. Dar la capătul acestui drum îl va pândi prăbuşirea in abis.

Peste o mie de ani foametea va domni pe cea mai mare intindere a Pământului, va arde măruntaiele oamenilor şi oamenii vor dori cu ardoare să schimbe lumea.

Atunci vor apare negustorii de iluzii, dar iluziile pe care ei le vor vinde oamenilor vor otrăvi sufletele, vor pângări trupurile şi vor întuneca minţile. Atunci se vor porni răzmeriţe şi războaie cumplite, vor fi comise omoruri şi nelegiuiri şi viclenii aşa de mari ca lumea întreagă va deveni un iad şi fiecare zi va fi precum o apocalipsă.

Oamenii vor cade în păcate trupeşti înfiorătoare, bărbaţii şi femeile se vor destrăbăla la vedere. Femeia va fi cutezătoare şi semeaţă în destrăbălarea ei.

Popoarele se vor topi într-o unire fără rost, vor forma o adunătură în care fiecare se va simţi singur, legea va fi uitată, tradiția pierdută, credinţa abandonată.

Peste o mie de ani femeile se vor culca cu femeile şi bărbaţii cu bărbaţii, bătrînii se vor culca cu copilele şi aceste cumplite fărădelegi se vor petrece în văzul întregii lumi şi vor fi considerate de toţi ca lucruri fireşti. Toate aceste spurcăciuni vor fi întărite prin legi.

Dar din pricina acestei destrăbălări și a acestui marasm sângele va deveni impur, răul se va intinde dintr-un pat în alt pat precum focul de la o casă la altă casă, boli cumplite şi molime înfricoşătoare se vor abate peste locuitori, trupurile vor putrezi de vii adunând în ele toate bolile pământului, feţele se vor acoperi de răni şi bube cu puroi, membrele se vor descărna şi dragostea trupească va fi o primejdie de moarte pentru oricine. (sida –n.n.)

Peste o mie de ani peste tot se vor răspândi ca o apă revărsată ereziile. Ura cea mai crâncenă va domni între popoare.

Peste o mie de ani lumea va ajunge la un cinism şi o prefăcătorie aşa de mari încât cel care este putred de bogat şi doarme pe sacii plini cu aur va primi ajutor și sprijin şi va primi hrană de pomană, iar el la rândul său se va preface că îi ajută pe săraci, dar ce va da el săracilor cu o mână le va lua inapoi înzecit cu cealaltă mână.

Peste o mie de ani lumea întreagă va deveni o piaţă în care fiecare lucru îşi va avea preţul lui şi totul va fi de vânzare. Carnea şi munca omului îşi vor avea şi ele preţul lor, ochi de om şi inimi de om scoase din piepturi ca nişte bucăţi de carne se vor vinde altora. (transplantul de organe –n.n.)

Cuvîntul dat, onoarea sau credinţa nu vor mai valora nimic. Omul va ajunge cu adevărat stăpânul pământului, dar pământul va fi sterp, apa otrăvită şi putredă, văzduhul va fi dogoritor.

Peste o mie de ani viaţa se va scumpi fiindcă bogăţiile pământului vor secătui, bogatul va trăi ascuns in bogăţia lui ca lupul în vizuină.

Peste o mie de ani cei care vor conduce lumea nu vor avea nici un dumnezeu, vor fi suverani fără credinţă şi onoare, al căror nume nimeni nu-l va cunoaşte, vor porunci mulţimilor neştiutoare şi indiferente şi le vor hotărî soarta de la adăpostul palatelor lor ascunse de ochii lumii, de dinapoia zidurilor impenetrabile. Nimeni nu va participa la adunările lor şi la sfatul lor. Vor face în aşa fel încât orice om ducând o viaţă de sclav să se creadă liber şi fericit.

Peste o mie de ani soarele va dogori cu putere şi va pârjoli câmpiile, apa se va ascunde tot mai adânc sub pamânt şi se va împuţina, văzduhul nu va mai apăra omul de căldura soarelui, lumina va arde pielea şi ochii.

Peste o mie de ani cei săraci şi lipsiţi de drepturi, cei fără acoperiş deasupra capului vor porni un război distrugător în care vor fi ocupate multe ţări şi în care luptele cumplite vor aminti de năvălirile barbare de odinioară.”

(La Prophetie de Ioan de Ierusalem)

Profeţia lui Ioan din Ierusalim este de fapt o descriere completă şi fidelă nu doar a actualei societăţii in care noi trăim azi ci şi a situaţiei ecologice planetare actuale.

Prof. Gheorghe PANAITESCU

1. Autorul
Ioan de Ierusalim, alias Jean de Vezelay, alias Jean de Mareuil se presupune că a fost cooptat de către călugări pe drumul spre Compostela. Devenit un călugăr creştin şi cavaler cruciat, a fost unul dintre fondatorii Ordinului Templului şi unul dintre primii templieri. Ar fi participat la eliberarea Ierusalimului în 1099, cucerit cu 20 de ani înainte de către turci. În timpul şederii sale în cetatea sfântă ar fi scris cartea sa profetică.
2. Descoperirea profeţiei
Acest document a fost descoperit de către profesorul Galvieski în arhivele mănăstirii din Zargorsk în Rusia la mănăstirea Laurul Sfintei Treimi Sfântul Serghie, lângă Moscova, în 1992-1993.
În introducerea sa, acest manuscris indicat că, după cucerirea Constantinopolului de către turci în anul 1453, pe insula Zagorsk, în Imperiu credinţa s-a conservat, că au venit refugiaţi şi scrierile lor, şi printre ei , se găsea "Protocol Secret", care învăţa că destinul oamenilor va începe atunci când "Anul O Mie vine după anul O Mie ..."
surse
http://anatolbasarab.ro/profetia-lui-ioan-de-la-ierusalim/
http://templierisicruciati.blogspot.ro/2012/06/profetia-lui-ioan-de-ierusalim.html

Sfântul Justin Românul! - Ultimul cuvânt, ultima profeţie: Mai sunt 12 luni!

Cunoscând că sfârşitul i se apropie, Părintele a cerut să fie externat şi să se întoarcă la mănăstire, unde să îşi dea obştescul sfârşit. A ajuns în mănăstire în ziua sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Voievozii Ortodoxiei universale au adus acasă pe voievodul Ortodoxiei româneşti, după cum este supranumit de popor.

Ca şi ceilalţi care au stat neîncetat la căpătâiul lui, a fost şi pentru mine poate cea mai mare binecuvântare de până acum să stau aproape, la căpătâiul lui, în aceste ultime zile din viaţa Părintelui Justin. În aceste ultime zile, Părintele era cufundat cu totul în rugăciune. Era pentru prima dată când îl vedeam cum trăia rugăciunea. Când adormea pe buzele părintelui se putea distinge rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Chiar dacă mai avea putere să vorbească în şoaptă câte ceva, Părintele nu vorbea nimic, decât lucruri esenţiale. Se vedea deja cum suferinţa îi şlefuise cu desăvârşire sufletul. Credeam că Domnul îi va lua sufletul, în acea stare de rugăciune harică. Dar părintele a ţinut să se reîntoarcă la mănăstirea de călugări pentru câteva zile ca să numească stareţ peste călugări, pe cel ce îl va urma în stăreţie: Părintele Hariton Negrea, fost călugăr în mănăstirea Petru Vodă, actualmente duhovnic al mănăstirii Durău. Aceasta a făcut-o în prezenţa Mitropolitului Moldovei, IPS Teofan, care a arătat foarte multă dragoste şi milă faţă de suferinţa Părintelui. Împăcat cu toată lumea, de la vlădică până la opincă, Părintele a dorit în cele din urmă să îşi dea duhul în mănăstirea de maici, unde a vieţuit ultimii 3 ani din viaţă.

Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.

Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră să vă însănătoşiţi, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?” M-a întrebat părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi cei din jur s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte. Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi războiul dat familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui Valeriu Gafencu şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenţie. Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reuşit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă!

Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranşant de teama posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică şi este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul.  

E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”?

 „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”.  

Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoşiţi că nu are cine să ne ajute”. 

Părintele a răspuns iar cu umor şi zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să ştiţi că nici eu nu ştiu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai ştiu ce vreau”. A luat o gură de mâncare şi ne-am retras unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat şi eu binecuvântare şi părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt şi mi-a dat, strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu laşi revista! Ţine tare, înainte!”

Această făgăduinţă am să încerc să o ţin cât voi putea cu ajutorul celorlalţi fraţi şi surori, colegi de redacţie.

Se pare însă că Părintele Justin se hotărâse să treacă în cealaltă împărăţie, a veşniciei. Începând cu ziua următoare, Părintele se simţea din ce în ce mai rău; nu mai vorbea, nu mai mânca, puterile îi slăbiseră şi plămânul abia mai rezista. Duminică dimineaţa, 16 iunie, în timpul slujbei Praznicului Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, am aflat că Părintele se simţea mult mai rău, şi că intrase într-un fel de comă. Sfântul voievod Constantin cel mare l-a adus din spital în mănăstire, şi acum tot Împăratul Ortodoxiei, Sf. Constantin, cel care a adunat de pretutindeni pe cei 318 Sfinţi Părinţi la Sinodul I Ecumenic, pentru a osândi pe ereziarhul Arie şi a formula simbolul credinţei, parcă a vrut să mai întregească ceata Sfinţilor Părinţi cu încă un iubitor al Adevărului, pe care L-a mărturisit până în ultima clipă, luându-l astfel şi pe Părintele Justin în ceata drepţilor, în ceata Sfinţilor Părinţi.

Un sfânt ocrotitor al tuturor românilor

Chiar dacă durerea şi jelirea se vedeau pe feţele tuturor, simţeam însă cu toţii un har, mângâiere şi o dulceaţă de nedescris. Îl simţeam pe Părintele viu, că nu murise, mai viu ca niciodată şi îl auzeam parcă poruncind în inimile noastre: „Să înceteze lacrimile voastre, schimbându-le întru bucurie”. Pentru că, după mărturia multora, Părintele Justin se simţea prezent ca un sfânt, iar nu ca un muritor de rând. Curând trupul său plin de har a început să izvorască mir cu bun miros, încredinţându-ne că am câştigat un sfânt cu sfinte moaşte. Timp de 4 zile trupul plin de cancer, în loc să răspândească miros urât, răspândea mireasmă deosebită şi atâta bucurie încât nu te mai puteai desprinde de lângă sicriul, sau mai bine zis, racla sfintelor sale moaşte. Şi bătrâni, şi tineri, şi copii erau fascinaţi de sfinţenia şi harul trupului său, doar câţiva demonizaţi urlau cât puteau de tare, arşi de puterea harului Părintelui: Vai de noi! E Sfânt!

Iată de ce cred că şi-a asumat Părintele Justin această suferinţă – Cea mai mare durere a lui era aceea că moare şi nu va mai avea cine să încălzească inimile credincioşilor. Murea şi nu ştia în grija cui ne lasă. Nu avea de fapt cui ne lăsa. A găsit, ca de obicei, soluţia – să sufere până la sfinţenie, ca să devină el ocrotitor ceresc, adică sfânt. Cine poate încălzi inima cuiva mai mult decât un sfânt? Cine poate tămădui boli şi suferinţe mai bine decât un sfânt? Cine poate fi grabnic ajutător mai mult decât un sfânt? Atâtea minuni şi vindecări minunate am auzit în aceste zile lângă racla părintelui, încât până şi noi, cei care i-am fost apropiaţi, ne minunăm şi aproape că nu ne vine să credem lângă cine am stat. Părintele ne-a depăşit orice aşteptări. Iată că tot în grija sfinţiei sale a vrut să fim Părintele. Un sfânt ocrotitor al tuturor Românilor. Îmi povestea maica stareţă un lucru minunat – cu câteva zile înainte de a-şi da ultima suflare, Părintele, într-o dimineaţă, în zori, şi-a ridicat uşor capul şi, binecuvântând în văzduh, spunea: Doamne, binecuvintează pe toţi românii din această ţară!, apoi a doua oară: Doamne, binecuvintează pe toţi românii de pretutindeni, apoi a treia oară: Doamne, binecuvintează această ţară, România!

Şi, cu adevărat, Domnul a binecuvântat-o cu un nou sfânt ocrotitor: Sfântul Justin Românul!

Îmi povestea mai demult că în tinereţe era foarte milos faţă de oamenii bolnavi şi că la hirotonia întru preot a cerut dar de la Dumnezeu, să poată tămădui bolile oamenilor. Nu vrem să îl declarăm sfânt mai înainte de vreme sau fără temei. Dumnezeu cred că i-a dat acest dar al tămăduirii şi timpul ne va arăta şi îi va descoperi sfinţenia. Un sfânt, grabnic ajutător şi tămăduitor de boli…

Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te pentru noi, păcătoşii!

EDITORIAL de Monahia Fotini

 

sursa

apărut în nr. 29 al revistei ATITUDINI

 Publicat pe 4 iulie 2013

"Profetul persecutat" şi "primul avatar al Africii" - Simon Kimbangu şi Simeon Toko

Taumaturgi martiri ai secolului XX
de Alex Radu

Fiind vorba de evenimente relativ recente, din secolul 20, faptele miraculoase pe care le vom relata sunt suficient de bine documentate şi, de altfel, ele sunt confirmate de mii de mărturii credibile. Cu toate acestea, în cazul lor putem constata, ca şi în cazul altor fenomene remarcabile sau evenimente profund semnificative pentru întreaga umanitate, că aceste cazuri nu sunt prezentate corect şi nu sunt deloc mediatizate şi de aceea extrem de puţini oameni le cunosc şi le apreciază la justa valoare.
La urma urmei, aceasta este şi situaţia fenomenelor miraculoase care au însoţit apariţiile fecioarei Maria la Fatima la începutul secolului trecut, precum şi celebrele profeţii de la Fatima, tăinuite ulterior de Biserică.
Este deosebit de trist, dar profund semnificativ, că în cazurile pe care le vom prezenta este vorba de unele fiinţe excepţionale care au fost drastic persecutate tocmai pentru că au manifestat unele capacităţi supranaturale şi în toate aceste situaţii, din păcate, Biserica a jucat un rol important, însă deloc pozitiv.
 
Este vorba de doi oameni care au manifestat unele puteri supranaturale, înfăptuind minuni şi miracole şi care au inspirat deopotrivă mii de alte fiinţe umane prin exemplul lor extraordinar.

Supranumit "profetul persecutat" de băştinaşii africani şi "primul avatar al Africii" de către cercetătorii moderni, Simon Kimbangu este considerat a fi "unul dintre spiritele protectoare ale Africii" şi acest aspect ne este confirmat fără tăgadă de însăşi misiunea dificilă pe care a împlinit-o pe meleagurile acestui continent, aceea de a trezi în cât mai multe fiinţe umane credinţa în Dumnezeu.
Simon Kimbangu este atât de iubit şi de renumit pe teritoriul Africii Centrale încât zeci de mii de africani îi celebrează numele şi faima acestui om continuă să crească şi în zilele noastre, deşi a părăsit planul fizic la jumătatea secolului 20. În zilele noastre el este considerat mai mult decât un erou naţional şi chiar în mod surprinzător o scurtă istorie a vieţii sale se poate regăsi în Enciclopedia Britanică.

Simon Kimbangu a fost un profet care a înfăptuit unele miracole uluitoare şi din acest motiv el a fost aruncat în închisoare unde, timp de 30 de ani, a fost supus continuu unor tratamente inumane şi unor torturi de o cruzime de neimaginat. Soarta lui nu este doar metaforic comparabilă cu cea a lui Ioan Botezătorul - se pare că unele documente secrete ale Vaticanului exprimă temerile autorităţilor religioase referitor la miracolele înfăptuite de Simon Kimbangu. Din aceste documente transpare într-un mod foarte subtil ideea că acest Simon Kimbangu ar fi fost însuşi Ioan Botezătorul, reîncarnat.

Tragedia trăită de acest profet al Africii a început în anul 1921, când putem spune că de-abia îşi începuse misiunea de profet şi vindecător. Timp de şase luni, Simon Kimbangu a realizat nenumărate minuni precum vindecarea schilozilor, redarea vederii celor orbi, readucerea la viaţă a unor fiinţe defuncte, printre care cel mai spectaculos este cazul unui copil mort deja de trei zile pe care el l-a reînviat. Toate aceste fapte la care au asistat mulţi martori sunt consemnate în anumite cronici locale, astfel încât istoricii şi cercetătorii nu se pot îndoi de ele, deoarece sunt mult prea multe mărturii care confirmă autenticitatea lor.

În data de 10 septembrie 1921, Simon Kimbangu a ţinut un discurs în cadrul căruia a exprimat diverse profeţii care ulterior s-au adeverit întru totul. Referitor la propria sa persoană, el s-a confesat celor care îl urmau spunându-le că autorităţile colonialiste erau pe cale să îl aresteze pentru a impune "asupra corpului său o lungă perioadă de tăcere". După numai două zile, el a fost arestat şi apoi a fost lăsat să putrezească în închisoare, unde de altfel a şi părăsit planul fizic în luna octombrie a anului 1951, după o perioadă de 30 de ani de detenţie.

Se spune că în toată această perioadă cât a fost închis, Simon Kimbangu a continuat să facă minuni uluitoare, pe lângă vindecările miraculoase, el readucând la viaţă zeci de persoane, unele dintre acestea se pare că mai trăiesc chiar şi astăzi. Aceste fapte sunt confirmate de numeroase persoane , în special de către respectivele persoanele readuse de el la viaţă şi ele sunt cu atât mai uimitoare deoarece este ştiut în tradiţia ezoterică că şi cei mai mari taumaturgi (făptuitori de miracole) manifestă extrem de rar acest miracol al readucerii la viaţă al fiinţelor care au părăsit de curând planul fizic.

Revenind la vocaţia de profet a lui Simon Kimbangu, în această direcţie, cel mai semnificativ este discursul său profetic dinaintea arestării sale, în 10 septembrie 1921. Unul dintre cele mai remarcabile aspecte pe care Simon Kimbangu le-a afirmat cu ocazia acelui discurs public a fost faptul că un mare rege cu o forţă spirituală extraordinară va apare în curând pe continentul african, iar el însuşi se va întoarce ca reprezentant al acestuia. El a completat această afirmaţie prin precizarea faptului că înainte ca acest eveniment să se petreacă se va scrie o carte ce va fi respinsă la început însă pe măsură ce timpul va trece va ajunge încetul cu încetul să fie acceptată.

Alte aspecte semnificative prezise de Simon Kimbangu în cadrul respectivului discurs public sunt profeţiile privitoare la viitorul Africii centrale, care după cuvintele sale profetice avea să fie aruncată într-o perioadă teribilă de cumplite persecuţii, timp de 40 de ani.

Două zile mai târziu Simon Kimbangu avea să fie arestat de către autorităţile colonialiste. Apoi, după o judecată sumară şi nedreaptă, el a fost condamnat rapid la moarte. Singura lui vină era faptul că ar fi stat zi de zi într-un sat timp de cinci luni şi că ar fi vindecat, consolat şi readus la viaţă mai mulţi oameni. În acest proces care avea şi conotaţii religoase, oficialii Bisericii Catolice au recomandat fără niciun fel de scrupule executarea lui Simon Kimbangu, adică l-au condamnat la moarte, aşa cum au acţionat de altfel şi în alte misiuni creştine.
 
Faimosul cercetător şi mare savant Dr. Allan Anderson a consemnat faptul că doar misiunea baptistă a avut ceva de spus în legătură cu această condamnare reprobabilă, ceea ce a schimbat tiparul condamnării astfel încât, întocmai cum Simon Kimbangu a prezis cu două zile înainte de a fi arestat, în loc să fie executat, el a fost închis pe o perioadă nedeterminată – iată în ce mod autorităţile au impus "o lungă tăcere corpului său". Simon Kimbangu a fost supus la cumplite torturi timp de 30 de ani; în data de 12 octombrie 1951 avea să părăsească definitiv planul fizic.

În ceea ce priveşte profeţiile sale, acestea s-au adeverit întru totul, deoarece timp de 40 de ani, africanii au fost supuşi unei perioade de cumplite persecuţii în care motivaţiile religioase au jucat un rol important. Sute de mii de oameni au fost închişi, ucişi, unii separaţi de familiile lor, fiind victimele unor torturi atroce şi fiind persecutaţi datorită convingerilor lor religioase.

Este important să se ia în seamă rolul Bisericii în condamnarea nedreaptă a lui Simon Kimbangu. Se pare că Vaticanul se temea ca nu cumva acest profet, prin puterea sa extraordinară, să dezvăluie cel de-al treilea secret de la Fatima. Vaticanul era conştient de faptul că Simon Kimbangu s-a conformat întru totul acelor profeţii secrete de la Fatima şi a acţionat ca şi cum le-ar fi cunoscut. Prin tot ceea ce a făcut, el a reîntors către Dumnezeu un număr extraordinar de mare de fiinţe umane, care erau iniţial chiar atee.

Astfel întreaga conducere a Vaticanului se face vinovată de tragedia acestui mare spirit care a fost Simon Kimbangu, de condamnarea sa nedreaptă şi torturile cumplite la care a fost supus. Nici până în zilele noastre, Vaticanul nu a dat o explicaţie pentru această faptă reprobabilă, care atestă instaurarea unei Inchiziţii pe teritoriul Africii colonialiste.

Simon Kimbangu, spiritul protector al Africii, prin vocile care mărturisesc despre el şi despre miracolele înfăptuite de el, a rămas chiar şi în zilele noastre un model spiritual exemplar care a insuflat speranţă unui continent întreg, continent care de mult timp s-a obişnuit cu mizeria şi sărăcia, sub influenţa a secole de abuzuri colonialiste şi a unor învăţături religioase distorsionate, intenţionat opresive.

Aşa cum Simon Kimbangu a menţionat, la scurt timp după discursul său profetic, va apărea un mare rege, şi el însuşi se va reîntoarce ca reprezentant al acestuia. În conformitate cu evenimentele istoriei africane, acest mare rege la care făcea referire Simon Kimbangu este unul dintre cei mai mari remarcabili oameni din istoria Africii, Simeon Toko, numit de unii cercetători contemporani a fi chiar "un mare avatar".

Simeon Toko s-a născut pe data de 24 februarie 1918 într-un sat din nordul Angolei ce se numea Sadi Banza Zulu Mongo şi care înseamnă "satul muntelui ceresc". El avea să înfrunte încă de mic un mediu de viaţă extrem de ostil, dominat de boală, foamete, epidemii şi moarte, departe de orice stare de siguranţă.

Timp de 50 de ani această regiune unde micuţul Toko s-a născut a suferit o serie întreagă de calamităţi naturale. În această zonă au existat lungi perioade de secetă şi mult prea puţine momente de bine. Această regiune ca şi regiunile din nordul Congoului au fost devastate, foametea care a urmat calamităţilor şi secetei a ucis mii de oameni. Însă nu doar foamea a fost cea care a ucis în această regiune, căci diverse boli contagioase precum variola, febra tifoidă, malaria şi multe altele au făcut sute de mii de victime.

Exegeţii care au căutat să documenteze viaţa lui Simoen Toko şi să o asocieze unor profeţii biblice, pentru a dovedi astfel că el a fost un trimis al lui Dumnezeu pe Pământ, văd în condiţiile teribile înfruntate de acesta în copilărie o confirmare a profeţiilor din Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan unde se menţionează că "balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte.“

La o vârstă foarte fragedă, Toko s-a îmbolnăvit de variolă şi a fost atât de bolnav, încât supravieţuirea sa ar putea fi considerată un miracol în sine; sătenii au crezut că doar mâna Tatălui Ceresc i-a salvat viaţa. După ce s-a vindecat, faţa lui Simeon Toko a rămas însă desfigurată de cicatricele variolei.

Privitor la starea micului Toko, adepţii lui văd în aceasta o împlinire a profeţiilor lui Isaia 52:14-15: "Precum mulţi s-au spăimântat de El - aşa de schimonosită îi era înfăţişarea Lui, şi chipul Lui atât de fără asemănare cu oamenii.“

La scurt timp după ce Simeon Toko s-a născut, un misionar de la sediul din Angola al Societăţii Misionare a avut un vis. El a visat că un mare rege s-a născut în regiunea aflată sub tutela sa. S-a decis să caute acest prunc. Rugându-se la Dumnezeu pentru a-l ghida, a ajuns în cele din urmă la Simeon Toko. Privind la acest copil atât de rahitic şi de mutilat de boli, a clătinat din cap. A fost cuprins de mari îndoieli. A pus câteva întrebări şi apoi a plecat, simţindu-se înşelat de visul şi de vocea care l-au condus până acolo. Evenimentele ulterioare însă aveau să-l facă să reconsidere acel vis profetic într-o cu totul altă lumină.

Mulţi ani mai târziu, în 1949, Simeon Toko a participat la o conferinţă internaţională cu tematică religioasă în Kinshasa (Leopoldville, cum a fost cunoscut cândva acest oraş, în timpul perioadei coloniale). Atunci când Simeon Toko a luat cuvântul, cu ocazia acelei manifestări, el s-a rugat pentru ca Duhul Sfânt să se pogoare asupra întregii Africi şi să pună capăt abuzurilor puterilor colonialiste. Conaţionalii săi asociază acest eveniment religios şi persoana lui Simeon Toko cu unul dintre cele mai mari şi mai evidente miracole din istoria recentă a Africii, eveniment care s-a petrecut la data de 4 ianuarie 1959. El a fost atestat istoric de mii de martori şi este menţionat în numeroase lucrări care se ocupă de... fenomene supranaturale.

În acea zi de 4 ianuarie 1959, martorii atestă că numeroşi "heruvimi şi serafimi" au apărut şi au ţinut piept armatei colonialiste belgiene. Cetăţenii din Leopoldville au văzut o armată de aproximativ o mie de îngeri, cu corpuri foarte musculoase, impunătoare, de culoare aurie. Aceste fiinţe cu aspect uman, dar cu puteri supranaturale, demonstrau o extraordinară forţă; de exemplu, un martor a văzut pe unul dintre ei măturând de pe drum un camion de cinci tone cu o singură mână!

Soldaţii belgieni au deschis focul asupra acestor îngeri de culoare aurie, însă fără niciun efect. Armata colonialistă a fost cuprinsă de panică şi dezordine. Îngerii au dispărut la fel de brusc precum apăruseră. Conform nativilor africani, în acea zi, Simeon Toko "şi-a dezlănţuit armata". Ziua de 4 ianuarie este şi astăzi zi de sărbătoare în Kinshasa.

La un an după această extraordinară apariţie angelică în masă, Republica Democrată Congo a devenit o ţară independentă, căci belgienii au fost obligaţi să părăsească bogatele lor colonii din Congo.

Și alte evenimente spectaculoase, cu conotaţie mistică, sunt asociate persoanei lui Simeon Toko. Întrucât avea înclinaţii religioase, el a pus bazele unui cor într-o biserică din Itaga. Succesul acestui cor a atras atenţia misionarilor care au început să îl suspecteze pe Simeon Toko că este posedat şi manifestă felurite puteri specifice magiei negre. Geloşi pe succesul său, misionarii i-au cerut într-un mod abil lui Simeon Toko să renunţe la practicile magiei negre, însă acesta le-a răspuns, spunându-le: "Dar dacă noi ne rugăm la acelaşi Dumnezeu, cum este posibil ca atunci când eu mă rog şi se manifestă Duhul Sfânt, să mă acuzaţi de vrăjitorie? Credeţi că din cauză ca sunt african nu este posibil să mi se răspundă la rugăciuni? Face oare Duhul Sfânt discriminare cu privire la africani?"

După un astfel de răspuns deranjant pentru misionari, aceştia au hotărât să-l excludă pe Simeon Toko din rândul bisericii. Zis şi făcut, Simeon Toko a fost exclus din rândul bisericii însă faptul neaşteptat a fost acela că cei care îl urmau au plecat şi ei din rândul Bisericii.

În data de 25 iulie 1949, la o întrunire a corului înfiinţat de Simeon Toko, întrunire ce avea loc în casa unui anumit Vanga Ambrosio, Simeon Toko decide să se roage din nou lui Dumnezeu împreună fiind cu încă 35 de membrii ai corului. Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, Simeon Toko a privit spre cer şi apoi a rostit: "Tată, ştiu că întotdeauna îmi răspunzi la rugăciuni. Acum priveşte această turmă pe care mi-ai trimis-o. Această muncă este atât de imensă, încât fără ajutorul Sfântului Duh, noi nu vom fi niciodată capabili să realizăm ceea ce ai plănuit. Nu ai auzit rugăciunea pe care ţi-am adresat-o acum trei ani?"

Exact la miezul nopţii, un vânt puternic a zguduit casa unde avea loc întâlnirea şi, asemenea evenimentelor relatate în Faptele Apostolilor, Sfântul Duh s-a pogorât asupra celor prezenţi cu excepţia unui singur om, Sansao Alphonse, conducătorul corului. Dumnezeu l-a lăsat pe acesta într-o stare normală de conştiinţă astfel încât să poată consemna în scris dovezile şi miracolele ce au avut loc în faţa ochilor săi uluiţi. Mulţi din grup vorbeau în limbi străine pe care nu le-au mai vorbit niciodată până atunci, unii dintre ei au văzut lumini, alţii au auzit voci cereşti, alţii au fost capabili să comunice cu claritate cu persoane care se aflau la câţiva zeci de kilometri distanţă de locul în care avea loc rugăciunea.

Emoţia produsă de aceste miracole a făcut ca membrii corului să se răspândească prin tot oraşul şi să înceapă să predice despre Împărăţia lui Dumnezeu, atrăgând mii de oameni. Acest fapt a atras însă şi atenţia colonialiştilor belgieni care au considerat această activitate periculoasă.

În următoarele trei luni, poliţia colonialistă a început să-i închidă pe predicatori. Ei au fost torturaţi cu o mare cruzime, ca în cazul lui Simon Kimbangu, sau chiar ucişi fără a fi judecaţi. Unii dintre ei au fost decapitaţi, alţii au fost arşi de vii în casele lor, înecaţi în râuri sau împuşcaţi fără a fi anchetaţi. În cele din urmă, colonialiştii au hotărât să-i deporteze. Soţiile, soţii şi copiii au fost separaţi de familiile şi de casele lor şi duşi la distanţe de sute sau chiar mii de kilometri.

În data de 22 octombrie, Simeon Toko şi 3000 dintre adepţii săi au fost aruncaţi în două închisori, Ofiltra şi Ndolo. După trei luni de închisoare, s-a emis un decret prin care urmau să fie deportaţi în afara ţării. Acesta a fost momentul în care Simeon Toko a început să facă unele miracole foarte concrete şi profeţii care au devenit în curând evidente.

Administratorul belgian al închisorii din Ndolo se numea Pirote. El îi brutaliza pe adepţii lui Toko, şi le adresa insulte rasiste. Întotdeauna încheia zicând: "Ciori împuţite, veţi merge înapoi în ţara voastră, în Angola!" Sătul de această insultă, Simeon Toko i-a răspuns acestuia într-un mod aspru: "Să ştii că dacă există un străin aici, acela eşti tu! Ca să îţi arăt că sunt acasă, în ziua în care vei face injustiţia de a mă deporta din Congoul belgian, vei căra bagajele mele alături de mine!"

Simeon Toko a ridicat ambele mâini, a desfăcut degetele, şi i-a spus belgianului să le numere. Apoi a spus: "Le dau belgienilor 10 ani să părăsească această ţară, nici mai mult nici mai puţin!". Nimeni nu a înţeles aceste vorbe profetice în acel moment. Însă discipolii lui Simeon Toko au înţeles mai târziu: în ziua în care au fost deportaţi, Pirote a căzut jos mort. A căzut victimă unui aparent atac de cord în timp ce lucra în biroul său şi a murit pe neaşteptate. Aşa cum am arătat anterior, la 10 ani după aceste evenimente, belgienii a trebuit să se retragă din Congo.

Imediat după ce a fost deportat şi a ajuns în Angola, au început adevăratele necazuri ale "omului întristat obişnuit cu mâhnirile şi suferinţele". Din acel moment, Simeon Toko nu va mai avea niciodată parte de linişte. Viaţa sa va fi un şir nesfârşit de încercări de a-1 ucide, şi aceasta doar datorită faptului că avea puterea de a trezi în sufletele oamenilor credinţa în Dumnezeu. Supravieţuirea sa a fost posibilă datorită unor veritabile miracole care atestă faptul că el a fost un adevărat "trimis al lui Dumnezeu".

Pentru a vă face o imagine realistă asupra nedreptăţilor şi persecuţiilor la care a fost supus acest om excepţional, menţionăm pe scurt că după ce a fost încarcarcerat pe nedrept în Leopoldsville, el a fost deportat în Angola. Scopul acestor deportări succesive era de a reduce influenţa lui Simeon Toko şi de a dezmembra gruparea sa, având în vedere influenţa imensă pe care o exercita asupra oamenilor şi numărul foarte mare de adepţi pe care îi atrăgea prin exemplul său luminos. Însă dimpotrivă, pretutindeni unde erau trimişi el şi adepţii săi, reuşeau să atragă din ce în ce mai mulţi oameni în credinţa numită (de către portughezi, în batjocură) "tokoism". În final pentru că nu reuşeau să îl distrugă sau să îl descurajeze, autorităţile portugheze au decis să apeleze la măsuri extreme: "Simeon Toko trebuie să fie ucis cu orice preţ".

Ei au pus la cale un plan de a-l ucide pe Simeon Toko. În această privinţă este remarcabilă mărturia preotului Adelino Canhandi, care în acea perioadă era bucătar la campusul agricol din Caconda. El a văzut tot ce s-a întâmplat.

În timp ce era ocupat cu gătitul, a auzit o voce care îl chema: "Canhandi, Canhandi, vino aici." Era Simeon Toko. Odată ieşit afară, surprins şi curios, Toko i-a spus să stea acolo şi să fie atent. "Fiul Omului va fi din nou testat!" Ciudate cuvinte, în special pentru Canhandi, care pe atunci nu era creştin şi nu a înţeles termenul sau ce vroia Simeon Toko de la el. Curios, a aşteptat să vadă ce va petrece. Unul dintre cei doi supraveghetori portughezi a apărut şi l-a salutat pe Simeon Toko: "Hei Simeon, vezi tractorul acela de acolo? Sunt buruieni care înfundă semănătorul. Mergi şi curăţă-1!" Supus, prizonierul s-a strecurat sub maşină pentru a o repara. Pe când se afla sub maşină, supraveghetorul ce şedea în scaunul şoferului a pornit motorul, ceea ce a activat automat lamele rotative ale semănătorului. Corpul lui Simeon Toko a fost instantaneu tăiat în mai multe bucăţi. Îngrozit, Canhandi a rămas în picioare nemişcat, în locul în care se afla. Supraveghetorul a dat înapoi, pentru a controla ce s-a petrecut. Al doilea supraveghetor, ce era în serviciu în acea zi, a făcut un semn de victorie, indicându-i că au reuşit.

Apoi, ceva de necrezut s-a petrecut. În faţa lui Canhandi şi a celor doi ucigaşi portughezi, corpul lui Simeon Toko s-a "recompus" în mod miraculos, "de la sine"! Simeon Toko s-a ridicat în picioare! Canhandi nu putea să-şi creadă ochilor. Cei doi portughezi au luat-o la fugă, cuprinşi de groază. Din acea zi, Canhandi a început să creadă în Dumnezeu; întreaga sa familie a început să creadă în Dumnezeu şi, ulterior, el a devenit preot creştin.

Adepţii săi consideră că aceea a fost ziua în care Simeon Toko a făcut cunoscut cine se afla în spatele feţei sale desfigurate de variolă, comportându-se intenţionat în concordanţă cu următoarea scriptură: "Tatăl mă iubeşte pentru că îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu de-a sila, ci o dau Eu de la Mine. Am puterea să o dau şi am puterea să o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu." (Ioan 10:17- 18)

În perioada în care Simeon Toko a stat în Luanda, capitala Angolei, în timp ce era deportat pentru a noua oară, s-a petrecut un alt eveniment ce a arătat adevărat sa natură şi menire.

Ar trebui să precizăm că atunci când a venit pe Pământ, în Palestina, Iisus s-a referit la sine însuşi la persoana a treia, folosind termenul de "Fiul Omului". De cele mai multe ori vorbea despre Iisus Hristos, ceea ce însemna, pentru adepţii lui, că şi el era un servitor al lui Hristos, ca toţi ceilalţi, în ciuda miracolelor care se petreceau în jurul său, era ca o "umbră", nimeni nu ştia cine era cu adevărat.

Vaticanul şi înalţii oficiali ai Bisericii Catolice urmăreau îndeaproape cazul lui Simeon Toko şi acţiunile sale, de altfel ei se află în spatele condamnărilor extrem de severe suferite de acesta. Putem deduce că Vaticanul se temea de misiunea lui Simeon Toko deoarece în viziunea capilor Bisericii acesta, prin puterea sa extraordinară de a profeţi viitorul, ar fi putut dezvălui cel de-al treilea secret de la Fatima.

Totodată Vaticanul şi oficialii de acolo se temeau ca nu cumva acest Simeon Toko să fie unealta prin care Fecioara Maria sau însuşi domnul nostru Iisus Hristos să vorbească oamenilor. Din acest motiv Papa a trimis doi emisari la

Folosind un scurt citat biblic, Simeon Toko a dat de înţeles Papei Ioan al XXIII-lea că ceea ce a găsit în nota scrisă de către Lucia dos Santos era adevărat. Ca Papă, fostul cardinal Roncalli putea să-şi aleagă orice nume, dar l-a ales pe cel de "Ioan", astfel că scriptura din Matei, pe care Simeon Toko i-a trimis-o s-o citească, i se adresa direct pe nume.

Temându-se de cine era cel care trăia acum printre cei mai dispreţuiţi oameni de pe pământ, Papa 1-a contactat pe dictatorul portughez Antonio de Salazar. În data de 18 iulie 1962, Simeon Toko a fost din nou arestat şi deportat; dar de data asta nu într-un colţ îndepărtat din Angola, ci în Portugalia.

Simeon Toko pentru a afla cine este el de fapt. Simeon Toko i-a transmis Papei prin cei doi emisari

un răspuns din Biblie: "Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos, şi a trimis pe ucenicii săi să îl întrebe: "Tu eşti acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul? Drept răspuns Iisus le-a zis: "Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: orbii îşi recapătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Binecuvântat este acela pentru care Eu nu voi fi prilej de poticnire.“ (Matei 11:2-6)
Un avion aparţinând forţelor aeriene portugheze îl aştepta pe Toko pemtru a-1 deporta în Portugalia. Avionul era dotat cu cele mai avansate sisteme de navigaţie şi telecomunicaţii. În avion se afla un preot catolic şi membri ai poliţiei secrete a lui Salazar, PIDE-DGS, plus pilotul şi copilotul. Se presupune că preotul catolic a fost adus în avion pentru a contracara prin rugăciune puterile magice ale africanului.

Dar acest proiect, ingenios planificat, avea să eşueze în momentul în care agenţii PIDE s-au ridicat pentru a-l imobiliza şi a-şi duce crima la bun sfârşit. Simeon Toko s-a ridicat în picioare şi a ordonat avionului să se oprească. Avionul s-a oprit în mijlocul aerului! A stat nemişcat, neavansând niciun centimetru, nici înălţându-se nici prăbuşindu-se. Echipajul a fost cuprins de panică. Preotul de abia mai putea respira şi cu un glas răguşit spunea rugăciuni disperate. Toţi au început să îl implore pe "preto" [Termen denigrator în limba portugheză ce are sensul de "cioroi"] să aibă milă. Simeon şi-a ridicat ochii şi mâinile către cer şi după o scurtă rugăciune a ordonat avionului să pornească din nou. Deîndată, avionul a început să se deplaseze. Simeon Toko a relatat el însuşi această povestire.

În calitatea sa de "prizonier politic exilat" Simeon Toko a fost lipsit de toate drepturile cetăţeneşti fundamentale.
De-a lungul anilor, mii de oameni au văzut cicatricea de pe pieptul lui. "Aproape că puteai vedea prin cicatrice inima lui Toko pompând în pieptul său, o imagine aproape insuportabilă", a relatat o persoană care l-a cunoscut, Dona Laurinda.

Aceasta se referea la cea mai abominabilă încercare de a-1 omorî pe Simeon Toko, la ordinele dictatorului Salazar, căruia el i-a supravieţuit în mod uluitor. Această tentativă, care ar fi fost o "crimă de gradul I" dacă victima era oricine altcineva, a avut loc cu puţin timp înainte de eliberarea sa, în iulie 1974. Potrivit lui Tom Dark Simeon Toko nu a fost eliberat de către Salazar, dictatorul a fost răsturnat de la putere de către o revoluţie, Simeon fiind eliberat în cadrul unei amnistiţii generale a prizonierilor politici.

Dar ce s-a petrecut de fapt? Un medic portughez citise rapoarte privind aşa-zisa "invincibilitate" a lui Toko şi a invitat câţiva doctori din Europa să realizeze, chipurile, o operaţie asupra acestuia, sub pretextul eliminării unei tumorii din pieptul său. Doctorii l-au dus la spitalul civil. L-au pus pe masa de operaţii, au realizat o tăietură în partea stângă a pieptului, au ajuns la cavitatea pieptului şi au extras inima care încă pulsa. Aorta şi celelalte artere au fost tăiate cu un bisturiu, iar inima sa a fost îndepărtată. Simeon era mort, cu corpul acoperit de sângele cald ce împroşcase afară din pieptul şi inima sa.

Medicii au aruncat inima lui Simeon într-un vas metalic şi au dus-o la un laborator, în aceeaşi clădire. Au realizat diferite teste pe ea. Aparatele, analizele microscopice şi experimentele realizate au arătat că nu era nimic extraordinar sau anormal din punct de vedere fizic la inima lui Simeon. Doctorii au concluzionat că acest organ nu era sursa invulnerabilităţii sale — dacă se poate spune că oamenii pot trage concluzii asupra unui asemenea fapt. Incontestabil, aceşti medici l-au ucis pe Simeon în acest macabru experiment, dar spre oroarea şi a uluirea acestora, Simeon Toko şi-a revenit pe masa de operaţii! Corpul său lipsit de inimă se mişca sub puterea voinţei sale. A deschis ochii, s-a ridicat şi s-a uitat la ei, rana de la piept său rămânând larg deschisă. "De ce mă persecutaţi în acest mod?" le-a spus. "Daţi-mi inima înapoi!"

În decursul nopţii de 31 decembrie 1983 spre 1 ianuarie 1984, când moartea lui Simeon Toko a fost anunţată de către mass-media, tunete cutremurătoare şi o ploaie torenţială au izbucnit pe cerul Luandei. În această zonă nu mai plouase de câţiva ani. Meteorologii erau uluiţi. Timp de trei zile a plouat continuu. Manifestarea aceasta ieşită din comun a fost asociată tuturor zvonurilor ce înconjurau moartea marelui profet.

Un anumit politician care era recunoscut ca fiind unul dintre cei mai duri oameni din anturajul lui Neto, preşedintele Republicii Angola, era de multe ori chemat în cazul unor misiuni delicate şi confidenţiale. Portughezii, împotriva cărora luptase timp de 14 ani în războiul de eliberare aveau multe de spus despre el. Numele său stârnea groază şi veneraţie. Condusese un grup de rezistenţă specializat în tăierea capetelor. Acest om era unul dintre ofiţerii Preşedintelui Neto; i se spunea Comandante Paiva.

După ce a auzit că Simeon Toko a murit, Paiva a alergat până la locul în care corpul acestuia era expus. Şi-a croit drum prin mulţimea de zeci de mii de oameni. S-a uitat la corpul lui Simeon şi apoi a cerut să vorbească. A declarat: "Nu este adevărat că Simeon Toko este mort, deoarece el este invulnerabil!"
A face o asemenea confesiune publică era extrem de incriminator.

Cu şapte ani înainte, comandantul Paiva primise ordinul de a îl ucide pe Simeon Toko odată pentru totdeauna. A spus publicului că aceasta este ceea ce el şi oamenii lui au făcut. L-au răpit pe Simeon Toko şi l-au dus într-o locaţie secretă; odată ajuns aici l-au măcelărit metodic, aşa cum procedează un măcelar cu cadavrul unui animal. Au tăiat capul lui Simeon, apoi braţele şi picioarele, apoi i-au separat pieptul de abdomen. Au îndesat cadavrul măcelărit într-un sac mare, au legat capătul acestuia cu o sfoară şi l-au ascuns într-un anumit loc. După trei zile au revenit pentru a lua sacul şi pentru a-l arunca în mare, la rechini.
Însă sacul dispăruse. Oamenii au început să se certe asupra locului în care acesta fusese ascuns. Brusc, în mijlocul discuţiei lor, o voce pe care au descris-o ca pe "sunetul a multe ape" a acoperit vocea lor: "Pe cine căutaţi? Sunt aici!" Era chiar Simeon Toko, în carne şi oase, viu, maiestuos. Oamenii au luat-o la fugă urlând "Este Dumnezeu, este Dumnezeu!".

După această crima oribilă pusă la cale de Paiva nimeni nu a mai îndrăznit să atingă un singur fir de păr de pe capul lui Simeon Toko. Iar acum, când corpul lui Simeon era întins pe jos, abandonat de către acesta prin propria sa alegere, Paiva refuza să creadă că este mort. Comandantul Paiva avea să înebunească după câteva zile de la moartea lui Simeon Toko.

Desigur că toate aceste fapte miraculoase dintre care noi am prezentat doar câteva au fost însoţite de o gamă numeroasă de calităţi pe care Simeon Toko le-a dovedit din plin în decursul vieţii sale tumultoase. "Un suflet mare, plin de iubire pentru semenii săi" sunt cuvintele prin care este amintit astăzi Simeon Toko de cei care au avut şansa să-l cunoască.

Aceste două exemple pe care le-am prezentat sunt sugestive din mai multe puncte de vedere. Ele dovedesc din plin că uneori Dumnezeu se manifestă prin anumite fiinţe umane alese, pentru a înfăptui unele minuni şi miracole care, în ultimă instanţă, au rolul de a face cât mai multe fiinţe umane să se reîntoarcă spre Dumnezeu. Remarcăm însă şi faptul că viaţa acestor taumaturgi (făcători de miracole) nu este deloc uşoară.

Istoria omenirii este din păcate plină de exemple ale unor mari înţelepţi care au fost martirizaţi, persecutaţi, chinuiţi. Reversul medaliei este lumina, speranţa şi frumuseţea pe care aceste extraordinare fiinţe le-au revărsat în lume şi în sufletele celor care i-au urmat şi i-au iubit.





 sursa
http://roaim.net.tf/?a=articles&p=834
http://roaim.co.nr/?a=articles&p=833

African Avatars and the Third Secret of Fatima