LUMILE SUPERIOARE ȘI LEGĂTURA LOR CU LUMEA NOASTRĂ

În mod obişnuit omul nu înţelege suficient de profund alternanţa dintre veghe şi somn. Pentru el, aceasta este un fenomen cotidian căruia abia dacă îi acordă vreo atenţie. Prin aceasta i se sustrag cu totul elementele pline de taină pe care aceste procese le ascund. La întrebarea: ce se petrece cu omul când doarme, s-ar obţine răspunsul: conştienţa se stinge, creierul obosit cade într-o stare de înceţoşare şi nu mai percepe nici o impresie a simţurilor din lumea exterioară. Acest răspuns este corect în măsura în care se referă la ceea ce se percepe cu ochiul fizic. Dacă îl întrebăm totuşi pe clarvăzător ce percepe el, ne va spune că atunci se petrece ceva important. El vede cum din trupul fizic liniştit se ridică interiorul, se ridică omul astral şi se revarsă în corpul astral cosmic, în macrocosmos. Iar dimineaţa, la trezire, el vede cum ceea ce este revărsat în cosmos se concentrează din nou şi este absorbit de corpul fizic, de microcosmos. Privirilor sale i se arată o viaţă alternantă, pe care omul o petrece în lumea mare şi în lumea mică.
Trebuie să ne întrebăm acum ce importanţă are somnul pentru om, ce se petrece în timpul somnului cu el, de ce îşi părăseşte corpul? Şi cum poate trăi corpul fără el? – Omul propriu-zis, omul interior, a cărui expresie substanţială şi instrument este trupul fizic exterior, când adoarme observă cum dispare din percepţia lui întreaga lume exterioară, cum el devine din ce în ce mai nesimţitor faţă de toate impresiile simţurilor pe care le-a primit în timpul zilei şi cum toate impresiile sufleteşti, bucurie şi durere, se sting cu totul.
Trebuie să ne fie limpede că omul interior, care percepe prin mijlocirea simţurilor fizice, este în acelaşi timp purtătorul bucuriei şi suferinţei, a urii şi a iubirii; nu trupul fizic este purtătorul acestora.
Am putea obiecta:
dacă el se comportă aşa, cum se face că omul interior nu păstrează, la părăsirea corpului său, senzaţiile de durere sau de bucurie când trece în lumea astrală?
Motivul constă în aceea că pentru perceperea realităţii lor, a vieţii interioare a trupului său, trebuie să fie în corpul fizic, care îi reflectă ca o oglindă mişcările sale de sentiment şi le ridică în conştienţă.
Odată cu părăsirea oglinzii, se stinge imaginea impresiilor şi omul nu va mai fi conştient de ele până când revine din nou în corp. Prin aceasta are loc o pendulare continuă între omul interior şi omul exterior. 
Este interesant să comparăm cu ceea ce spune ştiinţa exactă aici; este cu totul asemănător. La adormire observăm cum consumul de forţe din timpul zilei are ca urmare obosirea întregului organism, cum membrele, treptat, nu mai pot să se mişte, cum vocea, mirosul, gustul şi vederea slăbesc, iar în final auzul, simţul cel mai spiritualizat; iar la trezire simţim că ne-au fost date forţe noi de împrospătare pentru toate mădularele şi simţurile noastre.
De unde vin aceste forţe care reflectă în timpul zilei realităţi exterioare şi interioare pentru om?
Le luăm în timpul nopţii din patria noastră spirituală, din macrocosmos şi le aducem cu noi în lumea fizică, în care nu am putea rezista fără această cufundare din fiecare noapte în viaţa interioară a lumii. Somnul este necesar deoarece fără el ar apare stricăciuni ale vieţii sufleteşti.
Somnul este cel care ne dăruieşte forţe spirituale. 
 Am văzut ce putem dobândi din lumea spirituală pentru cea fizică şi putem pune acum a doua întrebare: ce ducem seara din starea de veghe în starea de somn?
Răspunsul la această întrebare ni-l dă viaţa umană dintre naştere şi moarte. Vedem cum aceasta suferă o creştere, o potenţare prin suma mereu crescătoare a trăirilor exterioare ce trebuie prelucrate individual. Fiecare dintre noi le cuprinde pe acestea într-un mod individual.
Să luăm, de exemplu, un eveniment istoric: fiecare îl apreciază după maturitatea sa sufletească, unii rămân neinfluenţaţi de acest eveniment şi nu ştiu să extragă nici o învăţătură din el, alţii îl lasă să acţioneze asupra lor şi devin astfel înţelepţi. La astfel de oameni trăirea s-a metamorfozat în forţe spirituale.
Multora dintre noi ne este cunoscut, din proprie experienţă, că o poezie învăţată pe de rost apare după somn mai bine întipărită în memorie.
Acest adevăr a devenit o expresie cunoscută: "Bisogna dormirci sopra" [ Nota 39 ].
– Din cele spuse rezultă deci că seara, când adormim, ducem în lumea spirituală trăirile prelucrate de peste zi şi le aducem de acolo dimineaţa, în lumea fizică, transformate în forţe spirituale. Înţelegem acum mai bine scopul şi necesitatea vieţii alternante din cele două planuri ale existenţei şi importanţa somnului, fără de care nu ar fi posibilă viaţa aici.
Există totuşi o graniţă pentru transformarea forţelor, şi aceasta ne apare din ce în ce mai clară în faţa ochilor în fiecare dimineaţă, la cufundarea în corp. Este graniţa pe care o pune trupul nostru fizic capacităţilor dobândite de noi. Multe le putem transforma până în corporalitatea noastră, însă nu toate. Să luăm, de exemplu, un om care a preluat în sine pe parcursul a 10 ani cunoştinţe reale despre lumea exterioară şi despre lumea ascunsă. Cu ceea ce şi-a însuşit în mod exterior şi ştiinţific nu şi-a îmbogăţit decât intelectul şi raţiunea; dar experienţele oculte, experienţele care au devenit în el plăcere şi suferinţă, care au rezultat pentru el din bucurie şi suferinţă, s-au imprimat în corporalitatea sa şi i-au transformat fizionomia şi gesturile.
În ce constau graniţele pe care corpul le pune la preluarea capacităţilor, va fi explicat prin următorul exemplu: Cineva a primit prin naştere o ureche nemuzicală. – Desigur, pentru a putea fi un muzician experimentat e nevoie de o structură fină a acestui organ, atât de fină încât scapă observaţiei ştiinţifice. – Când un astfel de om studiază mult în domeniul muzical, ceea ce preia în timpul zilei este transformat în timpul nopţii în forţe muzicale, dar acestea nu pot ajunge să se exprime când intră într-un organ fizic nedesăvârşit.
Cel care este în măsură să privească în profunzimi ştie că fiecare om are multe trăiri care l-ar metamorfoza cu totul dacă le-ar putea întrupa omului fizic. Toate aceste capacităţi care nu se pot manifesta, toate aceste năzuinţe care sunt respinse de un corp nemaleabil se adună în cursul vieţii şi formează un întreg care este vizibil privirii clarvăzătoare.

Văzătorul vede trei lucruri: capacităţile pe care omul le-a adus la naştere, apoi noile capacităţi pe care el le-a dobândit şi le-a putut întrupa şi, în final, suma acelor forţe care nu au putut să pătrundă în corp şi îşi aşteaptă desfăşurarea. Acestea din urmă formează ceva ca o opoziţie faţă de corporalitatea exterioară şi acţionează ca forţă potrivnică asupra lui. Aceasta este forţa cea mai importantă ce nu stă în armonie cu viaţa noastră în corpul fizic. Ea îl descompune treptat şi îl îmbolnăveşte şi caută să îl înlăture ca pe o piatră grea; caută să îl depună ca pe un instrument care nu mai este potrivit să îndeplinească solicitările în creştere. Ea este cauza pentru care trupul se veştejeşte ca o floare care pierde frunză cu frunză şi care, într-o stare în care nu se mai manifestă în exterior viaţa, rămâne ca un bob de sămânţă nou. Clarvăzătorul vede ceva asemănător în om: pentru privirea sa este ca şi cum, către a doua jumătate a vieţii, tot ceea ce s-a dobândit s-ar concentra în interiorul uman, incapabil de a se mai dezvolta, asemănător unui grăunte de sămânţă, care ascunde în sine germenele pentru primăvara următoare. Aşa vede clarvăzătorul, în fiecare om ce se apropie de moarte, un om în stare de germene. În fiecare din noi, adânc ascuns, se formează sămânţa pentru o viaţă nouă.

De-a lungul anilor vieţii de pe pământ plină de greutăţi, sufletul şi-a dobândit o comoară bogată de capacităţi, pe care nu le poate pune în valoare dacă ar rămâne legat de acelaşi corp. Moartea îi permite să se ridice la o treaptă superioară. – Aşa cum omul, în somnul scurt din timpul nopţii, îşi însuşeşte câştigul spiritual al zilei, tot aşa moartea îl face capabil ca în lumea spirituală să plăsmuiască şi să transforme întregul câştig al muncii din timpul vieţii. Dar între moarte şi viaţă există totuşi o mare deosebire. În somn, în timpul vieţii trupului, omul normal este lipsit de conştienţă din cauza legăturilor trupului; în moarte, care îl eliberează de legăturile trupului, omul se trezeşte.

El recoltează în deplină conştienţă fructele vieţii trecute şi prelucrează pe planul spiritual ceea ce nu ar putea pune în valoare pe planul fizic. Şi astfel el trăieşte apoi într-o nouă încarnare, pentru care îşi caută un corp corespunzător, care îi permite să valorifice capacităţile dobândite. De exemplu: cel care a adunat cunoştinţe muzicale îşi va căuta o pereche de părinţi care au o structură muzicală a urechii favorabilă. Ca urmare, viaţa sa dobândeşte în noua încarnare o potenţare care nu putea avea loc în vechiul corp. Şi în felul acesta potenţarea se continuă de la întrupare la întrupare, în funcţie de capacităţile dobândite, până la o spiritualizare deplină. Atunci omul nu mai are nevoie să rămână legat de un înveliş fizic şi lanţul, succesiunea încarnărilor ajunge la sfârşit. Dacă am cuprins cele spuse în întreaga lor valoare, trebuie să spunem că moartea, în ciuda tuturor durerilor care o însoţesc, este o necesitate care conduce la stări mai bune şi eul ar fi trebuit să-şi dorească crearea morţii dacă ea nu ar fi existat.
Faptul că această concepţie nu are nimic duşmănos faţă de viaţă, că ea nu reprezintă nicidecum vreo asceză sau teamă de viaţă, rezultă cu claritate din aceea că noi ne străduim să ridicăm această viaţă atât pentru omul exterior cât şi pentru omul interior, ne străduim să o înnobilăm şi să o spiritualizăm. Întrebarea: cum fugim noi de viaţă? – poate izvorî numai dintr-o cunoaştere nedesăvârşită şi falsă a învăţăturii despre moarte şi reîncarnare. Tot ceea ce se întâmplă aici pe planul fizic şi, apoi, după moarte, pe planul spiritual, nu este decât muncă şi pregătire pentru o nouă întrupare pe pământ. Cu aceasta vedem aici în mare aceeaşi relaţie de pendulare pe care o putem observa în mic la viaţa de zi şi cea de noapte.

Din secolele XII – XIV a fost necesară metoda rozecruciană, şi ea va dobândi în viitorul imediat din ce în ce mai multă importanţă. Cel care stă în viaţa spirituală şi urmăreşte potenţarea acesteia de la încarnare la încarnare, ştie că ştiinţa spirituală actuală corespunde condiţiilor noastre, şi că după câteva mii de ani oamenii o vor privi ca pe ceva depăşit. Vor exista forţe de conştienţă mai dezvoltate decât în zilele noastre. Omul actual, aşa cum am văzut, primeşte forţele în timpul somnului, când se găseşte în stări de inconştienţă. Treptat, în cursul evoluţiei, acest proces va trece din ce în ce mai mult în conştienţa sa şi sub voinţa sa.

Iniţierea rozecruciană uneşte cele două căi şi dă aspirantului echilibrul just, care îl protejează faţă de pericolele amintite mai sus şi îi conferă, în acelaşi timp, atât de multă autonomie încât el nu mai are nevoie de protecţia celui care îi conferă iniţierea. Metoda rozecruciană îl conduce mai întâi în lumea ideilor, al cărei acces i se deschide prin lumea fizică, pe care elevul a observat-o cu atenţie în toate formele sale. El trebuie să înveţe să descopere peste tot elementul simbolic, până la stadiul în care el vede că întreaga lume fizică este un simbol. Cu acesta nu spunem că botanistul, poetul liric sau pictorul văd fals, şi ei văd corect, dar în cazul discipolului rozecrucian este vorba ca el să îşi îndrepte atenţia asupra elementului simbolic al formei, deoarece ţelul său se află la nivele mai profunde decât ale celorlalţi observatori.
Dacă vede, de exemplu, un trandafir, el recunoaşte în acesta un simbol al vieţii şi îşi spune: prin tulpină se ridică sucul clar, verde, curge de la frunză la frunză, în sus, în floarea care încoronează planta; totuşi, el se transformă în sucul roşu al trandafirului. – Apoi îşi îndreaptă privirea de la floare la om şi îşi spune: dacă iau acum în seamă planta alături de om, ea îmi apare, la prima privire, ca situată mult mai jos decât acesta, ea nu are posibilitatea să se mişte, nu are sentimente, nu are conştienţă. Şi omul este străbătut de sucuri de hrănire roşii, dar el se mişcă liber încotro vrea, el vede lumea exterioară şi simte impresiile ei ca plăcere şi suferinţă, el este conştient de existenţa sa. Planta are ceva superior omului: ea nu poate să cadă în rătăcire ca omul; ea trăieşte castă şi pură, neaducând nimănui vreun rău. Sângele roşu este expresia spiritualităţii superioare şi se află deasupra sucului verde al plantei, care, în partea superioară, în floare, este colorat simbolic în roşu, dar sângele este, în acelaşi timp, purtătorul poftelor, al pasiunilor, al rătăcirilor şi al greşelii. Cu toate că trandafirul este o fiinţă aflată pe un nivel inferior omului, el este ca un ideal pentru om. Cândva omul va deveni stăpânul lui însuşi şi eul său se va ridica deasupra eului de fiecare zi. Omul se va înnobila, se va purifica şi sângele său va deveni nevinovat, cast şi pur precum sucul verde al plantei. Şi eu văd simbolizat acest sânge purificat al omului spiritualizat în floarea roşie a trandafirului.
Elementul inferior din noi trebuie să ajungă în stăpânirea noastră, noi trebuie să devenim stăpâni peste toate elementele care se opun înălţării noastre, trebuie să le transformăm în forţe pure. În simbolul rozecrucienilor, în crucea de lemn neagră, moartă, din care apar trandafirii ce înfloresc roşii, ne vedem pe noi înşine. Lemnul întunecat este natura noastră inferioară care cade pradă morţii şi care trebuie învinsă, trandafirii roşii reprezintă natura noastră superioară, hărăzită vieţii.

În mod deosebit, la meditaţiile rozecrucienilor trebuie să fie cuprinse toate simţămintele, întregul sânge al inimii, el trebuie să ne învioreze, să ne înflăcăreze în faţa imaginilor transformării naturii noastre. Până la o astfel de intensitate trebuie să îşi potenţeze discipolul aceste impresii şi să le repete apoi încât ele să nu mai dispară, iar seara să le preia cu sine din trupul astral în lumea spirituală. Discipolul rozecrucian simte apoi cum lipsa de conştienţă în care el cădea în timpul somnului dispare treptat, îi este ca şi cum s-ar aprinde în el un foc sufletesc molcom. Îl poartă în sine ca o făclie care luminează întunericul nopţii şi îi face vizibil ceea ce era învăluit în întuneric. El a devenit văzător în domeniul aflat de cealaltă parte a existenţei. Lui i s-a deschis un ochi activ, generator de lumină, în contrast cu ochiul fizic pasiv, care nu are nici un izvor de lumină în sine, ci percepe doar cu lumina străină.

În modul acesta eul discipolului este apărat atât de învârtoşarea în egoism cât şi de căderea în lipsă de putere şi el pătrunde fără pericole în lumile superioare. El îşi însuşeşte în măsură justă puterea misticii şi o transformă în extaz. Printr-o exersare serioasă, el ajunge atât de departe încât vede soarele la miez de noapte, aşa cum se numea aceasta în şcolile oculte, ceea ce înseamnă că el vede, în spatele formei fizice, în acelaşi timp, spiritul. În scurta noastră convorbire acest fapt nu a putut fi indicat decât pe scurt, în principiu.
Lucruri mai detaliate pot fi găsite în cartea mea “Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?” 

 sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA118/GA118_CF15.html

Comoara din deal - Teatru Tv - Amza Pellea, Draga Olteanu Matei, Matei Alexandru

Sa descoperim frumosul suflet al Neamului Romanesc!

Piesa de teatru "Comoara din deal" unde joaca excelent Amza Pellea (fie iertat) si Draga Olteanu, 

o piesa de exceptie

 In comuna "Mihai Viteazul" urmeaza sa fie construit un combinat industrial. Proiectul acestuia a fost insa intocmit superficial, iar primarul Petre Dinoiu (Amza Pellea) se opune deoarece realizarea lui in conditiile impuse ar afecta interesele comunei. Printr-o fantezie a proiectantilor combinatul ar urma sa fie cocotat pe coama unui deal manos care semnifica existenta materiala si spirituala a satului.

Regizor: Ion Cojar

Distribuţia: Amza Pellea, Draga Olteanu-Matei, Matei Alexandru, Iulian Necşulescu, Constantin Diplan, Gheorghe Visu, Ion Henter, N. Gr. Bălănescu, Eugenia Maci

CUM SĂ LUPTĂM ÎMPOTRIVA ENERGIILOR MALEFICE

Ce este energia malefică?
Ce-i face pe oameni să creadă în acest fenomen? Energiile malefice influențează starea de sănătate a omului, care se înrăutățește brusc, fără cauze obiective.
Oamenii care se plâng de lipsă de vitalitate își descriu starea în aceste cuvinte: „mă simt ca o lămâie stoarsă”; „în piept mi s-a pus o greutate înspăimântătoare Și nu mă lasă cu nici un chip”.

Tot influențelor malefice li se atribuie: creșterile mari de temperatură, frisoanele puternice, somnul agitat, pierderile mari în greutate, revenirile neașteptate ale bolilor, complicațiile operațiilor, insuccesele în viață, accidentele.

Subiectul „făcăturii”, (farmece, vrăji, deochiuri, blesteme, atacuri psihice) revine frecvent în conversația femeilor. Acestea sunt mai receptive decât bărbații la influențele câmpurilor de informații străine și având o sensibilitate crescută, percep mai repede pericolele, calitate ce tine de patrimoniul genetic ancestral.

În majoritatea cazurilor, teama oamenilor de făcături este nejustificată, dar în ultima vreme, experiența personală mi-a arătat o frecvență mai mare a acestor fenomene.
Cu cât devine mai grea viața noastră, cu atât mai putina bunătate găsim la semenii noștri iar pornirea de a face rău are deseori efecte directe asupra vieții și sănătății noastre. Oamenii rău intenționați, cu care avem de-a face în mod curent, sunt în general diletanți și acțiunile lor nu pricinuiesc prea mult rău.

În situații singulare, răul se concentrează în forme acute care își atinge țelul. Influenta acestor energii negative se manifestă fizic prin străpungerea câmpului bioenergetic de protecție sub acțiunea câmpurilor de informații străine.

Cine sunt Vampirii energetici?

Sunt persoane care prin acțiunile lor fură energia altor oameni provocându-le perturbări, mentale, fizice și emoționale.
Destul de interesant est faptul că vampiri energetici de multe ori posedă o capacitate extraordinară de a genera metode de “atac mental “, și își aleg cu atenție victima.

În general, ei se prefac pentru a obține simpatia, mila, compasiune și a obține atenție de la victimele lor, prefăcând-se în multe cazuri, pentru ca fiind ei victima în cauză, sau sunt agresivi fizic sau verbal, furându-vă astfel energia prin propria dv furie sau teamă emanată.

În timpul acestor jocuri “mentale “, ei sunt în mare parte dornici de a obține simpatia altora.

Și destul de des, victima este complet inconștientă, și nu îl pot vedea vizual pur și simplu exista un sentiment oarecare: mental, emoțional și spiritual.

Unele victime “ posedă o intuiție dezvoltată”, “conștientizând în timp “, și în mod clar realizează întreaga situație, luând decizia de a se desprinde, depărta de vampir “, renunțând la prietenia lui înșelătoare și a atacurilor frecvente.

Simptomele unui atac de vampir energetic

• în cazul în care persoana simte brusc migrene sau dureri de cap;
• în cazul în care persoana simte dezechilibrare și amețeală;
• în cazul în care persoana se simte prea obosită și epuizată;
• în cazul în care persoana simte o imensă pierdere de energie în corpul fizic;
• în cazul în care persoana nu poate vedea lucruri cu bun-simt, obiectivitate și claritate;
• în cazul în care simțurile persoanei sunt confuze;
• în cazul în care persoana se simte deprimată, tensionată și iritată;
• în cazul în care persoana are insomnie, nu poate dormi bine și se simte perturbată în timpul somnului;
• în cazul în care persoana dezvoltă o boală fizică sau o problemă cronică de sănătate;
• în cazul în care persoana se simte disperată și vede negativitate în toate și în toți cei din jur;
• în cazul în care persoana își pierde brusc mult-încrederea și respectul de sine;

Protecția împotriva atacurilor vampirilor energetici

• Recunoaște semnele! Simți un anume fior pe șira spinării când o persoană intervine în conversație? Te simți obosită după ce ai încheiat contactul cu un cunoscut? Ai dureri de cap sau ti se taie genunchii? Ei bine, tocmai ai fost victima unui furt de energie.

• Respiră adânc! E cea mai eficientă modalitate de a te reculege. Urmărește-ți respirația și spune-ti că deții controlul.

• Folosește-ți energia! Încearcă să creezi în jurul tău un scut de protecție, ca o lumină albă. Chiar dacă persoana din fata ta va încerca să te domine, contactul nu va mai fi unul visceral (instinctiv și profund).

• Stabilește limite! Atunci când o persoană în preajma căreia nu te simți confortabil îți cere un serviciu, spune-i limpede și ferm: „Asta pot sau asta nu pot face pentru tine”, fără explicații suplimentare.

• Retrage-te! Dacă simți că ti s-a furat energie, pune capăt conversației. Îndepărtează-te trei metri, pentru a ieși în afara sferei energetice negative. Vampirii de energie sunt zgârciți și lacomi. Nu vor să-și epuizeze resursele în fata unei cetăți bine păzite. În scurt timp vor căuta o pradă mai ușoară.

BISERICA, O IMENSĂ SURSĂ DE ENERGIE BENEFICĂ

Biserica, rugăciunea și credința joacă un rol însemnat în îndepărtarea și purificarea organismului de influențele energiilor malefice. Cel mai mare flux energetic divin se află în altar și sub cupolă. Obiectele care se găsesc în interiorul bisericilor, icoane, cruci, sunt purtătoare de energii benefice, de vibrații binefăcătoare.

În biserică, suntem purificați de energiile negative existente pe biocâmpurile noastre, energii declanșate de propriile noastre gânduri sau captate de cei din jurul nostru. Aici ne încărcăm cu energii pure, curate, benefice.
Datorită influențelor negative puternice, mulți n-au ajuns la biserică. Multora li s-au pus în cale o mulțime de obstacole; fie li s-a stricat mașina sau a deraiat tramvaiul, fie s-au blocat în lift sau au suferit diverse accidente.
În primul rând, recomand celor care merg la biserică să aprindă o lumânare în sănătatea dușmanilor știuți și neștiuți, fără să-i numească, la icoana Maicii Domnului. Nu putem la nesfârșit să ținem dușmănie, ci trebuie să fim mărinimoși, să ne conducem după bine-cunoscuta frază din Tatăl Nostru, rugăciunea domnească cea mai puternică: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.
Aprinzând lumânări pentru cei pe care nu-i mai considerăm dușmani, se produce acea „magie” de contracarare a adversităților, prin bunăvoința noastră de a le dori sănătate, fericire și tot ce-și doresc.

Pentru activarea aurei corpului nostru se zice „Tatăl nostru” câte o propoziție pentru fiecare centru energetic pornind de jos în sus pe cei șapte centri și apoi întorcându-ne. În final închidem corpul într-o aură de lumină și căldură ce determină o diminuare a stării de suferință, o stare de bine.

Rugăciunea „Tatăl nostru” cuprinde două pârți: .o parte exoterică, cunoscută de bisericile din Occident începând cu „Tatăl nostru, care ești în ceruri și ne izbăvește de cel rău”. O parte esoterică, cunoscută de bisericile din Răsărit și a cărei enunțare este rezervată preoților “ Că a ta este, împărăția și puterea și slava / Acum și pururea și în vecii vecilor / Amin.”. Atunci când ni se întâmplă ceva deosebit ca: vise zbuciumate, apariția fantomelor, zgomote etc., apelăm în primul rând la această rugăciune divină.

RUGĂCIUNE DE ÎNDEPĂRTARE A FARMECELOR GENERALIZATE PE FAMILII, CASĂ, SPOR

Să se nimicească vraja cu lut, vraja cu creier, de broască, vraja cu păr de femeie, vraja cu ou de pui sugrumat, vraja cu cârtiță, vraja cu rac, vraja cu talpă de șobolan mort, vraja cu piei de șerpi, vraja cu sânge și mațe de arici, vraja cu ștreang de om spânzurat, vraja cu liliac, vraja cu țărână de la cai, vraja cu seu de vacă, vraja cu sarea vitelor, vraja cu culcuș de iepuri, vraja cu mâna de om mort, vraja cu țărână de mormânt, vraja cu vine și gâtlej de lup, vraja cu zgură de la cuptor părăsit, vraja cu scamă de lup, vraja cu piedică de la mort, vraja cu păr de la mort, vraja cu coțofană, vraja cu clocit ură de la rate, vraja cu apa de la lac, vraja cu apa de fântâna părăsită, vraja cu răspântii din drum, vraja cu cărbuni, vraja cu luatul anilor vacilor și oilor împrejurul Sărbătorilor Sfântului Gheorghe, vraja cu luatul mâinii și vraja cu luatul pășunilor, și a toate semănăturilor de grădină, vraja cu usturoi descântat la ziua Sfântului Andrei, vraja cu streche, vraja cu vărsături de la câini, vraja cu praf de la găină, vraja cu cioc de cioară, vraja cu mătură lepădată, vraja cu pantaloni lepădați, vraja cu arsură, cu marmură, cu cremene, cu hârtie, vraja cu broască cusută la gură, vrajă cu făină măcinată în sac, vraja cu turtă de grâu și piept de femeie, vrajă cu legatul cununiilor flăcăilor și fetelor, vraja de adus prin farmece pe cel care ti-e drag, vrajă cu mătrăgună de trai sau în casă și de pagubă și de urât și de nebuneală și de despărțire de soț, vraja cu aruncat spurcat în fata casei și în spatele casei, vraja cu lucru spurcat și aruncat în așternut. Să vii, Dumnezeule, să iei vraja și strigarea și încercarea și pârâciunea de pe lume și din casa noastră și de la masa noastră și din sălașul nostru și din țărâna mea și din grădina mea și din livada mea și din viața mea, din meșteșugul meu și din negustoria mea și din sporul meu, din lenea mea, din punga mea cu sare, din hainele mele și să-l treci din vad în vad și să-l duci prin munți și codri pustii nelocuiți de nici o ființă omenească, iar pe noi și pe copiii noștri și pe cei ce se vor naște din nou, de acum înainte, să ne lași curați, luminați, curați Că soarele senin ce luminează în cer și să ne lași după cum ne-a lăsat Domnul Iisus Hristos pe pământ. Amin”.

Extras din:
Volodea Ciorici – “ENERGII MALEFICE Căi de apărare -ENERGII BENEFICE Căi de acumulare”

V. Ciorici - Energii Malefice, Energii Beneficee by inforenergetica

"Fara Dumnezeu, orice iubire moare" - Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa

"Iubirea e fundamentul fiintei noastre"

  Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata

 - As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

- Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

 - Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

- Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat.
Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?

- Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. 

Nu exista scuza sa nu daruiesti.
Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor. 

- Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.

"Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire"

 

- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.

- Iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

- Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. 

Asta e iubirea adevarata.

 - Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

 - Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"

 - De ce e atat de importanta fidelitatea?

 - Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

 - De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?
- Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

"Fericirea se munceste in fiecare zi"

 - Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...

 - Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

 - Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?
- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. 

Fericirea e devenire.
 

Sursa: 

http://www.formula-as.ro/2011/973/asul-de-inima-45/despre-dragoste-cu-parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-13840

“Inteligenţa materiei” - Existenţa noastră nu se limitează la universul fizic - prof. Constantin Dulcan

Prof. Constantin Dulcan cercetează cu acribia omului de ştiinţă şi fundamentează ideea unei Conştiinţe universale, organizatoare, bazată pe Bine ca Lege Majoră a Universului. Concluzia este că existenţa noastră nu se limitează la universul fizic şi că, eliberaţi de “zgura gândurilor negative”, oamenii pot ajunge la esenţa lor adevărată, divină.

Un fragment dintr-un interviu cu dl. profesor Dumitru Constantin Dulcan:

Î: Cum ați ajuns să fiți preocupat de aceste subiecte devenite cărți – Inteligența materiei; Mintea de dincolo, dvs. având o formație științifică (medic neurolog și psihiatru, profesor de neurologie și neuropsihosomatică)?

R: Mai întâi, cărțile citate, chiar dacă au un caracter eseistic, sunt în același timp cărți de știință,prezentate într-o formă eseistică.

În al doilea rând, înclinația mea spre cunoaștere nu s-a limitat la medicină, ci a vizat toate acele domenii care îmi puteau oferi răspunsuri la întrebările mele fundamentale privind originea Universului și a vieții, sensul existenței lumii, evoluția sa de la prima undă de lumină până la complexitatea anatomică și funcțională a creierului uman, adică până la momentul în care, prin om, materia se gândește pe sine.

Î: Ce a însemnat „Inteligența materiei” la momentul la care ați publicat-o și ce înseamnă astăzi? Cum a reușit să vadă lumina tiparului într-o vreme în care cenzura era foarte severă, în România anului 1981?

R: Cartea a apărut în 1981, dar scriam la ea încă din 1977. Pe atunci, nici la noi și nici în altă parte a lumii nu se scrisese ceva asemănător, în sensul de descriere a formei de manifestare a unei inteligențe la toate nivelurile de organizare a materiei: anorganic prin valențele chimice, organic la nivel mono și pluricelular, la nivelul plantelor, al instinctelor, la nivel nonverbalizat și verbalizat – ultimul fiind specific ființei umane.

Afirm cu toată responsabilitatea că descrierea nivelurilor la care este reprezentată inteligența este una dintre cele mai originale, ca și viziunea mea asupra instinctelor, încă neabordată de altcineva în aceeași modalitate. Definirea inteligenței materiei ca fiind organizatoare și coordonatoare de univers este, de asemenea, întru totul originală.

Ideea de existență a unei inteligențe în Univers nu este, desigur, nouă. O găsim încă de la anticii eleni, în gândirea filozofică de mai târziu, în Gnoza de la Princeton, în religii prin termenul de “rațiune divină” și la mulți alți comentatori. Știința academică recunoaște, de asemenea, existența unei inteligențe în natură. Marea problemă este dacă această inteligență este cauză sau efect al evoluției. Am avut îndrăzneala să pledez pentru statutul de cauză al acestei inteligențe. Pe mine nu m-a preocupat prioritatea ideii de inteligență, nu afirmarea acesteia, ci demonstrația existenței ei, nu enunțul, ci susținerea ideii. Iar această demonstrație nu am redus-o la un enunț, ci am detaliat-o pe multe sute de pagini.

Finalitatea acestei cărți a fost aceea de a realiza o sinteză a acelor informații științifice menite să susțină coerența și rezonanța lumii de la invizibil la concret, de la cosmos la microcosmos, având ca arhitect o inteligență.

Î: Care au fost consecințele pentru dvs. după publicarea cărții?

R: În lumea științifică, dar nu numai, a avut un ecou extraordinar. În doar două săptămâni s-au epuizat 20.000 de exemplare. A fost copiată, dactilografiată, circulând atât în țară, cât și la românii din străinătate. Am descris deja opiniile despre carte în alte lucrări.

Din 1982 au început însă anchetele și trecerea sub tăcere – și pentru mine, și pentru carte.

Î: Ce spune “Inteligența materiei”?

R: Există o inteligență la toate nivelurile de manifestare a materiei, începând de la particulele subatomice din vidul cuantic până la fiziologia creierului uman. Ceea ce numim instincte la lumea fără limbaj articulat nu sunt decât tezaurizări de inteligență, sau programe inteligente. Sunt garanții pe care specia și le ia pentru a-și îndeplini propria sa finalitate – autoconservarea și reproducerea.

Î: Popular se spune că “a murit de inimă rea”! Gândim cu mintea și simțim cu inima? Există și o minte, și o inimă?

R: Da, la ora actuală, mai ales după ce s-au reușit transplantele de cord, se vorbește insistent despre o “minte a inimii”.

S-a constatat că la unii dintre cei care au primit un transplant cardiac au apărut manifestări noi de comportament, pe care le aveau și cei de la care s-a preluat cordul. S-au scris deja cărți pe această temă.

 În prezent se vorbește despre ceea ce a fost numită coerența dintre inimă și minte, în sensul coordonării ritmurilor cerebrale și cardiace.

Cercetătorii de la Institutul Inimii din California au publicat în American Journal of Cardiology (1995) un studiu în care arătau că axarea gândirii pe o emoție plăcută, pe un sentiment de recunoștință și îndeosebi pe un sentiment de iubire față de semeni realizează imediat o stare de coerență cardiacă. Tot ei precizează că emoțiile pleacă din inimă spre creier, și nu invers!

Menținerea acestei stări de coerență pentru circa 30 de minute are numeroase efecte salutare: stabilizează echilibrul dintre sistemul nervos simpatic și cel parasimpatic; întărește sistemul imunitar; creează un echilibru emoțional.

Î: Vorbiți în cărțile dvs. de Mintea de dincolo. Există argumente care pledează pentru un design universal, un creator și un sens în existența omenirii ?

R: În cartea Mintea de dincolo, am făcut o sinteză a tuturor studiilor științifice care au avut ca obiect experiențele morții clinice. Da, toate studiile efectuate pledează pentru existența unei Conștiințe Universale, pentru o origine spirituală a lumii și pentru un sens în existența omenirii.

Î: În cartea “Mintea de dincolo”, prezentați și analizați experiențele morții clinice ale unor pacienți?

R: Da, sunt date multe exemple de moarte clinică cu trăirea unor experiențe pline de semnificație pentru noi.

 

Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica, martie 2014.

Autor: Delia Budurca

  sursa: http://medicaacademica.ro/2014/03/12/prof-dumitru-constantin-dulcan-neurolog-existenta-noastra-nu-se-limiteaza-la-universul-fizic/

Cele patru legaminte - Miguel Ruiz - Noi creăm şi drama, şi frumuseţea

"Fericirea se naste din iubire, iar iubirea se naste chiar din inima omului".

Având la bază înţelepciunea toltecă străveche, "Cele Patru Legăminte" reprezintă un puternic cod de conduită care ne poate transforma rapid viaţa, permiţându-ne să experimentăm libertatea personală, adevărata fericire şi adevărata iubire. Continuând tradiţia lui Castaneda, Ruiz distilează esenţa înţelepciunii toltece, definind în mod clar şi impecabil ce înseamnă să trăieşti ca un luptător pentru pace în lumea modernă

"Fiti impecabili in tot ceea ce spuneti!"
Nu rostiti decat adevarul. Nu afirmati decat ceea ce ganditi cu adevarat. Nu folositi cuvintele pentru a jigni sau pentru a barfi, lucru valabil inclusiv pentru voi. Aplicati puterea cuvantului in sensul adevarului si al iubirii.

"Nu luati nimic personal!"
Nimic din ceea ce fac altii nu are vreo legatura cu voi. Tot ce afirma si tot ce fac ei este proiectia propriei lor realitati, a propriului lor vis. Daca deveniti imuni la opiniile si la actiunile celor din jur, nu veti mai fi victimele unei suferinte inutile.

"Nu faceti presupuneri inutile!"
Cautati in voi curajul de a pune intrebari si de a exprima ceea ce doriti cu adevarat. Comunicati cu cei din jur cat mai clar cu putinta, evitand astfel neintelegerile, tristetea si dramele inutile. Acest legamant este suficient pentru a va transforma radical viata.

"Faceti intotdeauna tot ce va sta in putere!"
Nu uitati insa ca eficienta noastra maxima se schimba de la o clipa la alta, la fel cum starea organismului difera atunci cand acesta este sanatos de momentul cand este bolnav. Indiferent de circumstante, faceti tot ce va sta in puteri. Veti evita astfel autojudecarea, criticile si regretele inutile.”


Aş vrea să recapitulăm cele patru legăminte.
Probabil că le-ai spus de nenumărate ori, dar aş vrea să le recapitulăm, pentru că sunt atât de simple, şi totuşi... Se pare că e şi ceva muncă de făcut... N-ar trebui să spun asta - ştiu că primul legământ zice să fim impecabili cu cuvintele noastre şi să fim atenţi la ce spunem... Iar tu asta ai făcut, asta faci, cu sănătatea ta. Spui, "sunt din ce în ce mai bine". Foloseşti această impecabilitate, acel prim legământ, în fiecare zi din viaţa ta. Eşti un exemplu al acestui legământ. Da, putem să spunem că, prin cuvânt, creăm ceea ce numim identitatea noastră.
Tot ce credem despre noi înşine, modul în care vrem să ne proiectăm în faţa celorlalţi, modul în care vrem să ne perceapă toţi ceilalţi. Şi atunci, folosim cuvântul pentru a crea o întreagă realitate - virtuală, desigur, dar care este mintea noastră. Se referă la mine, e creaţia mea. De asta spun că noi toţi suntem artişti. Creăm tot timpul. Ne creăm propria identitate şi credem că asta suntem. Şi noi nu suntem acea identitate, ci forţa care a creat acea identitate. Şi asta e puterea cuvântului. Folosim cuvântul pentru a da formă, pentru a crede sau a nu crede ceea ce percepem. Şi suntem impecabili cu cuvântul, atunci când nu folosim cuvântul împotriva noastră. Pentru că, atunci când folosim cuvântul împotriva noastră, creăm toată drama din viaţa noastră. Putem să creăm un întreg coşmar, care arată şi în care ne simţim de parcă ar fi iadul, dar, de fapt, e doar un vis şi e propria noastră creaţie. Şi chiar dacă poate că arată ca iadul, tot e perfect. Pentru că doar perfecţiunea există. Pentru că, orice am crea, oricine am fi, în orice parte a lumii, va fi perfect. Poate că nu suntem conştienţi de asta, dar întotdeauna căutăm acea frumuseţe, acea perfecţiune. Dar ce facem atunci când, înăuntrul nostru, nu simţim că merităm, sau nu simţim că o să se întâmple şi avem toate gândurile şi lucrurile alea negative care apar şi spun: "Nţ-nţ, n-o să se întâmple!". Asta pentru că folosim cuvântul împotriva noastră.
Noi suntem cei care creăm toate barierele, toate limitările... Noi suntem cei care ne respingem pe noi înşine, înainte să ne respingă oricine altcineva. Noi suntem cei care creăm toată drama. Şi ne percepem creaţia... Percepem cum am făcut lumea şi avem o reacţie emoţională la asta. Iar în felul acesta devenim victima propriei noastre creaţii. De aceea e extrem de important să fii impecabil cu cuvântul tău. Pentru că, dacă foloseşti cuvântul pentru creaţia ta, vei vedea că ea va fi cu mult mai frumoasă. Respect de sine, iubire de sine... Cu siguranţă! Poţi să te uiţi în oglindă - nu contează câţi ani ai, poţi să fii un copiluţ sau să ai optzeci de ani... Ceea ce percepi va fi întotdeauna frumuseţe. Întotdeauna va fi frumuseţe, pentru că asta suntem - frumuseţe. Ştii, schimbările corpului sunt aşa de minunate... Vezi o fetiţă de 13 ani, apoi o femeie frumoasă, la 23-24 de ani... O femeie la 30 de ani, la 40 de ani... 50 de ani, la 60 de ani... Frumuseţea e puţin diferită, dar e mai rafinată, în multe feluri. Şi asta percepem - şi dacă putem să ne percepem întotdeauna aşa, atunci întotdeauna ne vom accepta pe noi înşine chiar aşa cum suntem. Asta înseamnă să folosim cuvântul în mod impecabil. Aha. Şi al doilea spune să nu luăm nimic personal. Adică, orice s-ar întâmpla, ar trebui să vedem asta ca şi cum ar fi proiecţia celeilalte persoane...?
Asta e pentru că avem propria noastră conştienţă. Aşa cum noi ne creăm propria realitate, propria lume, trebuie să fim conştienţi că toţi cei din jurul nostru au făcut exact acelaşi lucru cu realitatea: Şi-au creat propria lor lume. Şi tot ce se întâmplă în lumea lor e din cauza lor, aşa cum tot ce se întâmplă în lumea noastră e din cauza noastră. Şi atunci, în creaţia ta, tu eşti centrul universului. Orice s-ar întâmpla, se întâmplă din cauza ta. La fel şi cu toţi ceilalţi din jurul tău. Tot ce se întâmplă e din cauza lor. Ei nu te ştiu pe tine, de fapt. Ceea ce ştiu ei despre tine este modul în care te percep ei. Te percep, te califică, te judecă, te pun într-o anumită categorie în lumea lor - şi asta e ceea ce ştiu ceilalţi despre tine.



Miguel Ruiz (www.miguelruiz.com) intervievat de Lilou Macé (www.liloumace.com) este autorul cărţilor:
Cele patru legăminte
Arta de a iubi
Vocea cunoaşterii
Rugăciuni
Dincolo de frică
Al cincilea legământ - o colaborare cu fiul său, Don Jose.
 
Don Miguel Ángel Ruiz (n. 1952) este un scriitor mexican, shaman și profesor. El a fost un recunoscut chirurg, până când a avut o experiență aproape de moarte care l-a făcut să caute răspunsuri în tradiții ancestrale Toltece, mama lui fiind o mare vindecătoare și bunicul său un nahual (sau shaman) care după moarte a continuat sa-l inițieze pe Don Ruiz prin intermediul viselor sale.
A devenit cunoscut prin scrierea celor patru acorduri, care au fost publicate în 1997 și vândute mai mult de 4 milioane de exemplare.
 

   1[1].Don Miguel Ruiz - Cele Patru Legaminte by ancampetrescu

sursa
http://suntsanatos.ro/documentare/miguel-ruiz-cele-patru-legaminte.html

Tămăduitoarea celor bolnavi - Hildegard von Bingen

„Eu sunt puternic în cei slabi“- spune Iisus în biblie.

Considerată cea mai mare vindecătoare a Evului Mediu, Hildegard von Bingen a îmbrăcat hainele călugăreşti ca să fie mai aproape de Dumnezeu şi şi-a folosit harul tămăduitor pentru îngrijirea celor sărmani. Leacurile ei aduc şi acum alinare celor greu încercaţi.
Hildegard von Bingen s-a născut în anul 1098, în Gemania. Era al zecelea copil al unei familii din mica nobilime renană.
Încă de la o vârstă fragedă, copila prevedea lucruri care aveau să se întâmple şi era foarte tulburată de aceste viziuni.
Părinţii şi-au dat seama de darul fetiţei şi au încredinţat-o unei mănăstiri din apropiere.
Acolo, Hildegard a învăţat să citească, să cânte să compună psalmi şi să cunoască proprietăţile terapeutice ale plantelor.

« Ceea ce scriu, văd şi aud prin viziunea cerească (visio) şi nu folosesc alte cuvinte decât cele auzite » 
 ne spune Hildegard care, cu ajutorul secretarului ei a scris în total patru carţi cu conţinut uimitor după viziunile şi cuvintele primite de la Dumnezeu.
 
Vindecări miraculoase
Când a împlinit 15 ani, Hildegard von Bingen a primit vălul călugăriei. Dar, pe lângă activităţile religioase şi intelectuale, tânăra era preocupată să-i ajute pe cei suferinzi.
Notorietatea ei depăşise graniţele ţării şi sute de pelerini veneau să-i ceară ajutorul.
Bertha, o femeie care nu mai putea mânca din cauza unei tumori la gât, s-a vindecat miraculos, după ce Hildegard i-a făcut semnul crucii pe umflătură.
De asemenea, tânăra călugăriţă i-a redat vederea unui copil şi a ajutat o femeie să meargă.

Pentru a-i ajuta pe bolnavi, Hildegard nu se folosea doar de puterile ei supranaturale, ci şi de rugăciune, tratamente cu plante şi cu minerale, şi-i sfătuia pe credincioşi să mănânce şi să trăiască sănătos.
În ziua de 17 septembrie 1179, după o viaţă dedicată în întregime slujirii lui Dumnezeu şi celor care i-au cerut ajutorul, călugăriţa îşi dă ultima suflare chiar în ziua prezisă de ea.
Maicile care au înconjurat-o au fost martorele unui nou miracol: din senin, cerul a fost luminat de două curcubee.

Manuscrisele cu leacurile şi tratamentele călugăriţei Hildegard von Bingen au fost trimise şi păstrate la Vatican, dar copii după ele au fost găsite într-o bibliotecă din Copenhaga şi publicul larg a avut acces la ele.
După aproape un mileniu, aceste remedii simple au fost puse în practică de doctorul german Gottfried Hertzka, care a început să le aplice cu succes pacienţilor lui.
Leacurile propuse de  Hildegard au fost duse astfel mai departe şi se bucură de un real succes în medicina naturistă.

Regulile de aur ale sănătăţii
Programul de sănătate propus de Hildegard conţine şase reguli de aur. Prima dintre ele spune că fiecare om trebuie să mănânce sănătos.
În al doilea rând, să beneficieze de calităţile terapeutice ale plantelor medicinale.
La acestea se mai adaugă un somn odihnitor şi cât mai multă mişcare, un raport echilibrat între muncă şi odihnă, curăţarea corpului de toxine prin post şi prin aplicarea de ventuze şi de lipitori terapeutice.
Nu în ultimul rând, bolile au o rădăcină fizică şi una de natură spirituală. Tocmai de aceea, la recomandarea ultimă, este foarte importantă relaţia fiecăruia cu Dumnezeu şi practicarea rugăciunii.
Remedii folosite de Hildegard von Bingen
Comprese cu frunze uscate sau proaspete, aplicate pe piele, cu o pânză deasupra.
Plante fierte în apă, vin sau lapte.
Pietre preţioase purtate pe corp.
Cenuşă de frunze, flori, tulpină, scoarţă sau rădăcină, amestecată cu apă sau vin, folosită ca tinctură.
Leac pentru răni
Conform scrierilor lui Hildegard von Bingen, rănile se spală cu vin alb. Apoi se opăreşte coada-şoricelului, se presează şi se înveleşte într-o pânză de in.
Se aşază pe rană, dupa ce a fost acoperită cu un pansament. Se repetă, până când rana se vindecă.
După ce se formează cicatrice, pansamentul se aruncă şi se aplică planta direct pe piele.

 Programul de sănătate descris de Hildegard se poate reduce la « 6 reguli de aur pentru viaţă”.

• Selecţia corectă a mâncării şi băuturii. “Hrana voastra să va fie şi leacul vostru”.
• Folosirea forţelor de vindecare din natură. “În toată creaţia, în copaci, plante, animale, păsări şi peşti, şi chiar în pietrele preţioase sunt ascunse forţe subtile cu putere de vindecare, pe care omul nu le poate cunoaşte fără  că ele să îi fie revelate de Dumnezeu”
• Ritmul potrivit în privinţa somnului şi al mişcării: “Căci atunci când omul doarme, măduva  lui se odihneşte şi se întăresc oasele, sângele, se crează muschi noi, se unesc membrele şi se înmulţeşte mintea (raţiunea) şi cunoaşterea”.
• Un raport echilibrat între lucru şi odihna (“ora et labora”). Raportul adecvat între lucru şi meditare ajută la recâştigarea pierderea puterii pierdută datorită stresului.
• Curăţirea corpului de otrăvuri şi toxine. “atunci când lichidurile din corp îşi  păstrează echilibrul, omul este sănătos. De îndată ce raportul dîntre ele se schimba, omul se înbolnăveste”.
• Curăţirea corpului se poate face prin post, prin aplicarea de ventuze şi de lipitori terapeutice, prin lăsătul de sange din vena în mod terapetic,  cu ajutorul la leacuri care curăţă trupul de toxine.

Folosirea forţelor sufletesti.

  După Hildegard (ca şi după Jakob Lorber sau după Biblie) postul ajută la curăţirea sufletului. Sufletul astfel întărit curăţă după aceea trupul şi îi redă omului sănătatea

“Sufletul este pentru corp, ceea ce sucul vieţii din măduva copacului este pentru un copac şi puterea sufletului îşi crează forma precum copacul îşi  crează forma lui.”

Aceşti şase factori sunt cei ce influenţează corpul în toate nevoile lui. Dacă ele sunt respectate, atunci bolile trupului şi ale sufletului sunt împiedicate şi ele ajută să ne păstrăm “humores” – adică sucurile bune, puterea şi bunăstarea. La aceste puncte se adaugă şi relaţia personală faţă de Dumnezeu.

Medicina Hildegard, o dovada concretă a existentei unui Dumnezeu bun şi milostiv, se răspândeşte cu o viteza mare în lume, dupa ce a ea fost oprimată şi ascunsă timp de aproape 1000 de ani - chiar de cei care susţin că stau pe “scaunul lui Dumnezeu” pe pământ – de biserica.

Hildegard von Bingen a trait între 1098 şi 1179 şi a crescut până la vârsta de 8 ani în mănăstirea benedictină din Disibodenberg unde la vârsta de 43 de ani a primit prima viziune de la Domnul. Această viziune, pe care ea o descrie ca un film luminos, este punctul de pornire al primei cărti cu numele latin de „Scivias”.  “Scrie tot ceea ce vezi şi fă cunoscute minunile lui Dumnezeu” i s-a spus ei. După a doua viziune Hildegard a clădit pe muntele Rupertsberg propria mănăstire pe care a şi condus-o. Deşi nu ştia nici să scrie nici să citească, ea a reuşit să publice prin ajutorul secretarilor ei, mai multe cărti în latină care i-au adus un renume foarte mare în cercurile ştiintifice şi politice din acea vreme.

“Aceste remedii sunt de la Dumnezeu şi eliberează omul de bolile sale sau Dumnezeu nu doreşte ca omul să fie eliberat de ele”.


Documentary: "Hildegard of Bingen: Authorship and Stylometry" [HD] from Mike Kestemont on Vimeo.


surse
http://www.clickpentrufemei.ro/Hildegard-von-bingen-tamaduitoarea-celor-bolnavi_0_6446.html
http://www.leacuri.net/index-Dateien/hildegard.htm
http://www.leacuri.net/html/hildegard/medicina_hildegard.htm
http://www.hildegard.org/