Misteriile lui Zalmoxis

Neamurile tracice ca civilizaţie cu un înalt grad de spiritualitate. Cultul de misterii al lui Zalmoxis, practicat în spaţiul locuit de ei, ca sursă mai mult sau mai puţin directă a tuturor formele religioase de acest fel cunoscute de antichitate. Troia, considerată punctul de început al drumului pe care avea să-l parcurgă Grecia clasică în toate implicaţiile ei, ca cetate locuită de aceleaşi neamuri tracice, cele care vor avea o influenţă decisivă asupra spiritualităţii greceşti ale acelor vremuri sub forma ei pe care o cunoaştem noi astăzi. Societatea seminţiei tracice a agatârşilor ca model pentru Republica lui Platon sau pentru Lysistrata lui Aristofan. Nu, n-am intrat într-un delirium tremens cu tente naţionalist-istorice şi n-am dat nici într-o formă extremă de pârvanită. Am citit, în schimb, prima ediţie a volumului lui Constantin Daniel, Misteriile lui Zalmoxis, apărută anul acesta la editura Herald, la mai bine de 25 de ani de la terminarea manuscrisului.

Licenţiat în sociologie sub conducerea lui Dimitrie Gusti şi influenţat în alegerea orientalisticiica domeniu de aprofundat de profesori ca Nicolae Predescu, Mircea Vulcănescu sau Mircea Eliade, Constantin Daniel şi-a dedicat o mare parte din scrieri civilizaţiilor dispărute ale spaţiului oriental: Civilizaţia Egiptului antic, Civilizaţia asiro-babiloniană sau Civilizaţia feniciană sunt doar trei dintre titlurile care l-au consacrat ca istoric minuţios, aproape matematic, cu o structură a cărţilor mai mult decât solidă, cu o cantitate de date, nume şi fenomene ale lumii acelor vremuri smulse din mii de scrieri clasice care poate să-l descurajeze pe orice tânăr oarecum instruit în domeniu să se apuce de studiul istoric serios, aprofundat, sistematic. Născut după volumele care l-au consacrat ca orientalist, Misteriile lui Zalmoxis reprezintă o abordare substanţială (deşi, întrucâtva, una partizană, lucru la care, însă, voi reveni mai târziu) a naturii spiritualităţii tracice şi, îndeosebi, a celei geto-dacice, încluzând şi o plasare mai largă a acesteia în contextul cultural al epocii.

Prezentat ca zeu solar, ipostază tracică a lui Apollo, şi respingându-se, prin aceasta, denumirea de "Zamolxis" (din "zamol" = "pământ"), Zalmoxis este prezentat într-o formă extrem-spiritualiza(n)tă, iar religia lui ne este afişată ca una de mistere. Mai mult, credinţa tracilor într-un astfel de zeu şi practicarea cultului său specific devine o sursă pentru misteriile greceşti, romane sau egiptene, cele considerate de Constantin Daniel ca fiind adevăratele religii ale acestor neamuri, în pofida "adorării zeilor oficiali care a căzut, mai mult sau mai puţin, în desuetitudine". Demersul investigativ al autorului în privinţa cultelor de mistere din lumea antică le defineşte ca un set de tehnici de autosugestionare. Prin deprivare senzorială în spaţii întunecoase, ajutaţi de efectele halucinogene ale preparatelor speciale oferite de preoţi la intrare, practicanţii ajungeau să aibă viziuni ale zeului şi ale lumii de apoi, în tocmai spiritul celor propovăduite de slujitorii lui Zalmoxis. Intensitatea trăirilor participanţilor la astfel de ritualuri nu poate să nu aibă prelungiri în viaţa lor socială: cultul lui Zalmoxis înseamnă şi moralitate, înfrânare, ascetism, fraternitate şi empatie la nivel comunitar. Prin aceasta, societăţile abioilor, agatârşilor sau hiperboreenilor, pe care Constantin Daniel le consideră seminţii trace, au constituit sursele principale ale proiecţiilor utopice oferite de greci prin unele dintre scrierile lor esenţiale. Autorul filtrează, de multe ori, informaţiile obţinute din autorii clasici, într-un sens unilateral. Spre exemplu, ezitarea lui Homer de a afirma posteritatea lui Zamolxis faţă de Pitagora naşte, la Constantin Daniel, concluzia posibilităţii puternice ca ordinea lor istorică să fi fost una tocmai inversă: cultul zeului trac a precedat scrierile grecului, ceea ce îl transformă pe primul în adevărata sursă a tuturor formelor religioase practicate în cadrul întregii serii de culte de misterii ale lumii antice. Implicit, cu toată credinţa în nemurirea practicanţilor de mistere, care vor trece, după moarte, în lumea lui Zalmoxis (de unde şi importanta dimensiune soteriologică a cultului), religia tracică devine sursa originară de inspiraţie pentru toate religiile europene şi cele din Orientul Apropiat.

Deseori determinat ideologic (manuscrisul Misteriilor lui Zalmoxis a fost terminat în 1985), textul încearcă să exploateze la maxim orice dovadă mai mult sau mai puţin verosimilă a prezenţei în spaţiul tracic a unei civilizaţii extrem de evoluate spiritual. În aceeaşi direcţie se înscriu cu glorie şi explicarea exclusiv naturalistă a cultelor de misterii ale antichităţii dată de Constantin Daniel şi, cu atât mai mult, încercarea autorului de a demonstra, în cazul unui neam tracic ca cel al agatârşilor, de pildă, importanţa socială a posesiei în comun a tuturor bunurilor, cunoaştere a căreia ar fi avut un rol primar în scrierea Republicii lui Platon.

„Naşterea filozofiei greceşti, scrie Constantin Daniel, nu poate fi separată de cultele de mistere care elaborau o serie de teze despre moarte, suflet, înviere şi despre un destin postum luminos al celor drepţi”. Întemeindu-şi argumentările pe surse istoriografice antice, Constantin Daniel scrie despre interferenţe spirituale traco-elene, despre influenţe trace asupra religiei grecilor, despre cărturari de origine tracă care au scris în greceşte, dar şi despre originea tracă a misteriilor elenice: „Tracii nu au dat vechilor greci numai mari gînditori, scriilori sau poeţi, ci tot de la ei au preluat grecii şi cultele lor de misterii. (…) Ideile şi credinţele promovate în misterii se regăsesc, în forme prelucrate, în gândirea unor mari filozofi greci, cum au fost Pitagora, Empedocle, Platon, Plotin, Iamblichos şi Porfir. Însă miturile şi credinţele, riturile şi alegoriile din misteriile greceşti erau de origine tracă.” Autorul insistă pe cultul zeului trac Orfeu, pe misteriile orfice care i-ar fi influenţat la mare distanţă în timp pe Platon şi Plotin, misterii orfice care pot fi regăsite şi în misteriile pitagoreice. Constantin Daniel continuă seria analogiilor şi interferenţelor analizînd claustrarea şi deprivarea senzorială în misteriile pitagoreice şi în cele ale lui Zalmoxis; Herodot este cel care vorbeşte primul despre o filiaţie spirituală între misteriile lui Zalmoxis şi cele ale lui Pitagora, istoricul grec fiind convins că Zalmoxis a trăit înaintea filosofului elen. Constantin Daniel susţine că misteriile lui Zalmoxis au jucat un rol însemnat în structura singulară a spiritualităţii geto-dacilor care credeau că moartea este un prag, că puteau deveni nemuritori prin iniţierea în misterii. Nu era o simplă credinţă, era o convingere fermă „dobândită în urma unei experienţe directe pe care au avut-o cei iniţiaţi în misteriile lui Zalmoxis”. Pe întreg parcursul cărţii autorul pledează pentru prioritatea temporală a misteriilor lui Zalmoxis asupra celor greceşti, avansînd ideea că Zalmoxis a fost un personaj real, deşi rareori se arăta în ritualul misteriilor, care a trăit în mileniul al II-lea î. C. Discutînd despre misteriile lui Zalmoxis, autorul  fac dese referiri la misteriile orfice, la cele eleusiene şi la cele pitagoreice; dincolo de unele diferenţe de desfăşurare ritualică, rareori ni se spune că sursele istoriografice despre cele greceşti sînt infinit mai bogate decît în cazul celor patronate de zeitatea tracă.

Ar fi nedrept, însă, să reducem lucrarea lui Constantin Daniel la o singură latură a ei şi, mai ales, tocmai la cea în care pare că este definitiv vândută unei ideologii sau alteia. Ideologizarea avidă, excesivă şi aplicată din pura voluptatea a arătării cu degetul nu lasă nimic bun în urmă. Sensibilizarea filtrelor intelectuale ale cititorului este, aici, mai mult decât în alte cazuri, necesară: deşi oarecum partizană, dând, pe alocuri, senzaţia că dorinţa de atingere a scopului nu lasă textul să se oprească în faţa unor porţiuni mai bolovănoase sau discontinue, demersul rămâne unul singular în literatura română de specialitate şi o bună sursă de cunoaştere a structurilor religioase ale acelei lumi: dacă nu a importanţei cultului lui Zalmoxis în întreaga evoluţie religioasă a lumii vestice, măcar a locului esenţial pe care cultele de misterii, la modul general, l-au ocupat în aceeaşi sferă.

"Credinta in nemurire prezenta in ritul lui Zalmoxis este completata si de o practica vizind obtinerea unei austeritati stoice in viata cotidiana, bazata pe o moralitate exemplara. Constantin Daniel subliniaza descendenta uraniana a zeului, asimilindu-l lui Apollo, ca si faptul ca el ilustreaza o ideologie religioasa ce se opune traditiilor hedoniste si dionisiace de tip helenic. Cit priveste substanta concreta si tehnica a ritualurilor de initiere in misterii, aceasta consta, potrivit autorului, in deprivarea senzoriala a discipolilor prin claustrarea lor in grote intunecate, delirul si viziunile induse astfel fiind omologate ca reprezentari si mesaje transmise de divinitate." - Valentin Protopopescu

Cercetata si de Mircea Eliade, religia traco-geta formata din misteriile lui Zalmoxis se bazeaza pe un rit de trecere ce simbolizeaza moartea si renasterea, prin scufundarea in pestera (Descensus ad Inferno) a adeptilor zeului (Homines religiosi). Constantin Daniel face referire la cercetari psihologice si psihiatrice contemporane pentru a demonstra trairile care generau halucinatiile din timpul coborarii in abis sau claustrarii in intuneric – tehnici de revelare a sacrului prin deprivare senzoriala – si importanta pe care initiatii o dadeau acestor viziuni. Popor religios, enigmatic si viteaz, getii aveau un stil de viata exemplar si dobandeau prin aceste experiente constiinta nemuririi sau macar a vietii idilice ce ii asteapta dupa moarte, in paradisul zeului lor.

Documentarea si detaliile care ne sunt oferite in “Misteriile lui Zalmoxis” fac din carte o lucrare de referinta in cercetarea sistemului religios trac, insa cu adevarat interesanta este insufletirea cu care autorul incearca sa argumenteze cu toate fortele sau dovezile posibile ca tracii au stat la baza atator lucruri in marele spatiu indo-european, impregnand cu trasaturile lor misteriile popoarelor antice, ajungand uneori sa le fie atribuita mai multa spiritualitate decat am putea crede ca au avut. 

Chiar daca unele demonstratii nu sunt suficient de solide sau sunt doar deductii si presupozitii, teoria lui Constantin Daniel nu e una de neluat in seama, iar influenta credintelor de acum cateva mii de ani isi gaseste inca locul in actualul spatiu romanesc, pastrand ecouri in practici si obiceiuri rituale din zilele noastre.

 

surse

http://www.artactmagazine.ro/unora-le-place-tracul-misteriile-lui-zalmoxis,-constantin-daniel.html 

http://www.esoterica.ro/2011/08/misteriile-lui-zalmoxis/#more-843 

http://www.4arte.ro/2011/10/24/%E2%80%9Emisteriile-lui-zalmoxis%E2%80%9D-credintele-si-practicile-nemuririi/

http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=418

CREIERUL CRISTIC - CREIERUL DIN INIMA

Cunoaşterea este doar aceea pe care ţi-o dezvăluie inima ta.

Pe parcursul a cinci ani, un grup de 17 cercetători şi profesori neurocardiologi, psihocardiologi şi cerebrocardiologi de la diverse institute de cercetări şi universităţi internaţionale, împreună cu clarvăzători cuantici de renume mondial, reuniţi în cadrul Institutului de Cerebrocardiologie din Lhasa au întreprins un studiu amplu pe 400 de voluntari selecţionaţi dintre călugări budişti tibetani, călugări ortodocşi isihaşti şi spiritualişti şi ezoterişti specializaţi în tehnica gândirii cu inima.

Creierul inimii
Ei au pornit acest studiu de la descoperirea epocală a doctorului neurocardiolog J. Andrew Armour de la Institutul HeartMath (Boulder Creek, California) care, în 1991 a ajuns la concluzia că inima are un sistem nervos propriu şi conţine neurotransmiţători, o reţea de 40.000 de neuroni şi anumite tipuri de proteine asemănătoare celor existente în creierul conştient. Vezi şi http://www.heartmath.org/research/research-science-of-the-heart.html şi http://dan-ioanitescu.blogspot.ro/2013/06/creierul-inimii.html
El a denumit acest sistem nervos pe bună dreptate creierul inimii, deşi marea majoritate a oamenilor de ştiinţă din lumea medicală nu au fost de acord cu această denumire, întrucât, dacă creierul omului care are 1300-1400 de grame şi 86 de miliarde (86.000.000.000) de neuroni iar creierul unui şobolan care are doar 2 grame şi deţine nici mai mult nici mai puţin de o sută de milioane (100.000.000) de neuroni, cum ar putea ca un conglomerat ganglionar de 40.000 de neuroni să fie numit creier şi să mai aibă şi capacitatea de a fi sediul conştiinţei aşa cum susţineau spiritualiştii, budiştii şi isihaştii? Ba încă omul, pe baza proceselor cognitive aferente creierului inimii să mai aibă şi acces la Conştiinţa Universală (sau la Duhul Sfânt - parte a Sfintei Treimi -, în accepţiunea isihaştilor) şi să se mai şi unifice cu ea (El)...!?

Faptul că, mulţi ani mai târziu a fost posibil ca dr. Suzana Herculano-Houzel, o cercetătoare braziliană să numere 86 de miliarde de neuroni, spulberând astfel paradigma celor 100 de miliarde de neuroni cum se credea până atunci că ar deţine creierul uman, adică cu mai puţin de 14 miliarde decât se credea, vezi: http://www.scientia.ro/blogul-scientiaro/3162-cai-neuroni-are-creierul-uman.html; i-a determinat pe cercetologi să verifice numărul 40.000 de neuroni avansat de neurocardiologul J. Andrew Armour, pe care i-ar conţine creierul inimii. Iar această verificare a avut loc deoarece la data estimării numărului de neuroni ai inimii, metoda după care ei puteau fi estimaţi în mod corect încă nu apăruse. Nu mică le-a fost mirarea cerebrocardiologilor atunci cand au constatat că sunt exact 40.000 de neuroni, niciunul mai puţin, şi că denumirea de “creierul inimii” nu este câtuşi de puţin o metaforă aşa cum o percepeau scepticii, ci, este purul adevăr.

Creierul cuantic, budic sau cristic?
Şi iată de ce: utilizând electronoholografia, o nanotehnică de ultimă generaţie, derivată din electronografie - tehnică ceva mai veche bazată la rândul ei pe efectul Kirlian, vezi http://www.medicina-alternativa.ro/index.php?p=electronografia - cercetătorii au pus în evidenţă un creier compus din trei emisfere, localizat în dreptul inimii şi situat în corpul budic. Creierul holografic astfel detectat, de o mărime neaşteptată, format din ganglioni cuantici trece cu mult peste limitele corpului budic, înglobându-l practic pe acesta şi nu poate fi văzut cu ochii fizici. Cercetologii au oscilat între a-l denumi creier cuantic aşa cum s-au pronunţat deîndată fizicienii cuantici, cerebrocardiologii, neorocardiologii şi psihofiziologii, creier budic, cum au solicitat călugării budişti tibetani şi spiritualiştii atei, şi creier cristic, cum au dorit să-l denumească călugării isihaşti şi spiritualiştii mistici. Până la urmă însă, în literatura de specialitate s-a impus termenul ştiinţific de creier cuantic, chiar dacă în spiritualitate îl întâlnim frecvent şi cu denumirea de creier cristic.

Cercetătorii cerebrocardiaci au mai constatat un lucru surprinzător şi anume acela că cele două tipuri de cuante, respectiv cardionii şi psihonii (vezi http://buriculpamantului.blogspot.ro/2012/12/particula-lui-satan.html) pe baza cărora funcţionează creierul intracranian precum şi cel al inimii, identificat de neurocardiologul J. Andrew Armour, vibrând din momentul naşterii individului la unison au generat în creierul cuantic un nou tip de cuante, şi anume cardiopsihonii, un “hibrid” cuantic specific numai omului.

Cardiopsihonii
Potrivit BBC-Medical, descoperirea noilor cuante, a fost certificată după lungi dezbateri şi de către alţi fizicienii subatomici cuantici de renume internaţional. Cardiopsihonii, au confirmat ei, constituie “materia primă” din care este plămădită la rândul ei conştiinţa. Clarvăzătorii cuantici, împărţiţi în trei echipe şi utilizând tehnica numărării fractalice din mie în mie, au reuşit să numere în cele trei emisfere ale creierului nu mai puţin de 174 de miliarde de cardiopsihoni (aproape dublu faţă de numărul de neuroni ai creierului intracranian).

Cercetătorii cerebrocardiologi împreună cu fizicienii cuantici au descoperit că aceste particule subatomice numite cardiopsihoni vibrează doar pe două tipuri de lungimi de undă, şi anume:

- a) pe propria lor lungime de undă, acordată ritmului bătăilor inimii şi frecvenţei Shumann, generând un câmp de iubire cerebro-cardiac identificat în primă analiză cu câmpul enisic şi mai apoi cu conştiinţa individuală, câmp circumsferic ale cărui unde se întind de la 4 m până la 400 de km. Peste această lungime de undă a câmpului, conştiinţa individuală se “ajută” de Conştiinţa Universală. Măsurate în unde Hertziene s-a constat că cele două creiere ale omului, creierul intracranian şi creierul cuantic, rezonează permanent, ele generând binecunoscutele stări de conştiinţă modificată Alpha, Theta şi Delta, care variază de la 2 Hz (Delta) până la 30 de Hz (Alpha). În aceste stări de conştiinţă modificată apar şi se manifestă pregnant cea mai mare parte a capacităţilor aşa zis paranormale.

- b) pe lungimea de undă a câmpului de iubire cosmic, specific Conştiinţei Universale, după cum îi spun budiştii şi spiritualiştii atei, sau altfel spus a Duhului Sfânt, după cum o mai numesc isihaştii şi spiritualiştii religioşi. Pe principiul rezonanţei, pe aceeaşi lungime de undă a câmpului de iubire cosmic la care se accede din creierul intracranian din starea de conştiinţă modificată Gamma (cuprinsă după cum se ştie între 30 de Hz si 100 de Hz) apar şi se manifesă capacităţile paranormale de excepţie şi stările de conştiinţă extinsă. Ele conduc într-un final la dizolvarea conştiinţei individuale în Conştiinţa Universală, după părerea budiştilor tibetani, sau la îndumnezeire, după părerea isihaştilor.

Pentru mai multe informaţii accesaţi şi
http://www.scientia.ro/biologie/37-cum-functioneaza-corpul-omenesc/3789-introducere-in-neurostiinta.html
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Incredibil/121022/Creierul-uman-Lucruri-ascunse-la-o-sinapsa-distanta-de-noi.html
http://dan-ioanitescu.blogspot.ro/2013/06/creierul-inimii.html

 

“Triunghiul blestemat” din Marea Neagră

O mulţime de mistere înconjoară Marea Neagră, locul unde – spun diverşi cercetători- s-ar fi produs Potopul lui Noe, dar şi unde se petrec felurite fenomene stranii, amintind de teribilul Triunghi al Bermudelor. Dispariţii inexplicabile, OZN-uri ieşind din adâncuri, plus câteva anomalii magnetice măsurate ştiinţific, toate indică Marea Neagră ca un spaţiu care merită să fie explorat temeinic.
* NASA confirmă existenţa anomaliilor magnetice
Un interesant studiu realizat de cercetători de la Harvard, cu sprijinul NASA Astrophysics Data System, semnalează anomaliile magnetice din Marea Neagră, citând şi o lucrare scrisă pe această temă de ruşii Osipov G. V.şi Terekhov A. A. şi apărută în 1978. Anomaliile magnetice – care semnalează, printre altele, existenţa unuia sau mai multor depozite feroase- apar de regulă în rupturile de falii, în reflexii ale scoarţei terestre sau în alte asemenea fenomene geologice atipice. Cunoscătorii spun însă că există şi anomalii “malefice”, care se manifestă printr-o emisie de radiaţii patogene, cunoscute încă din antichitate. Ca dovadă că, în China, nu era permisă construirea unei case decât după cercetarea locului de către specialişti capabili să sesizeze dacă terenul are sau nu are „colţii dragonului“ (denumirea străveche a acestor anomalii magnetice). Peste mulţi ani, observaţii similare aveau să genereze teoria „Reţelei Hartmann“, potrivit căreia Pământul e străbătut de o “plasă” invizibilă de radiaţii care vin din adâncul său, iar majoritatea fiinţelor vii – cu excepţia pisicilor şi a şoarecilor- suferă influenţe nocive dacă sunt plasate pe liniile reţelei, dar mai ales în dreptul unui nod. Potrivit conferenţiarului Cristina Dobrotă, de la Laboratorul de Exobiologie al Universităţii "Babeş-Bolyai", "sunt doi poli de anomalii magnetice în Europa. Unul la graniţa dintre Germania şi Cehia, unde se înregistrează un minim magnetic, iar al doilea în zona Krivoi Rog, Ucraina, unde există un maxim magnetic”. Ultima locaţie nu e foarte îndepărtată de Odesa, respectiv de Marea Neagră, ceea ce ar putea avea o oarecare legătură cu enigmele acestui spaţiu.
* Nave şi avioane, înghiţite de o “ceaţă neagră”
Diverse articole şi lucrări apărute în ultima vreme susţin că în Marea Neagră s-ar afla un fel de Triunghi al Bermudelor, cu suprafaţa de 8-10 km, care s-ar deplasa constant, provocând dispariţii inexplicabile, de nave, avioane şi oameni. Relatări despre asemenea întâmplări apar în povestiri ruseşti din secolele XIII şi XIV, dar şi în mărturii mai recente ale unor martori ori supravieţuitori norocoşi. Fenomenele au fost puse pe seama anomaliilor magnetice care se fac simţite în Marea Neagră. Ele ar fi provocat şi dispariţia în mai 1944 a crucişătorului Tiolkovski, la sud de Crimeea (la 70 km în larg), în plină zi, pentru ca, la numai două luni după aceea, cinci avioane militare ruseşti să aibă aceeaşi soartă. Diverse surse pretind că şi nava, şi aparatele de zbor ar fi fost înghiţite de o ceaţă neagră cu sclipiri verzi, descriere asemănătoare celei făcute de piloţii supravieţuitori din Triunghiul Bermudelor. Coincidenţele merg însă şi mai departe, deoarece, potrivit canalului de televiziune american ABC, atât în Triunghiul Bermudelor (între Bermude, Puerto Rico şi Miami), cât şi în “Triunghiul Morţii” din Marea Neagră s-a observat…un foc ciudat (o gheaţă care arde). Specialiştii spun că focul de pe apă -ce izbucneşte din senin pe kilometri întregi- apare în momentul în care acumulări de gaze ies la suprafaţă şi sunt mai intense atunci când sunt furtuni. Declanşatorul ar fi metan hidratul, descoperit în 1970 pe fundul Mării Negre, dar şi al oceanului. Şirul dispariţiilor din Marea Neagră a mai inclus, în 1990, un avion particular grecesc, dar şi personalul de pe o platformă petroliferă rusească, un an mai târziu. Platforma a fost găsită şi recuperată la 50 km distanţă de locul iniţial de amplasare, plutind în derivă, fără nicio urmă de viaţă la bord şi fără niciun indiciu legat de soarta celor 80 de oameni care o populaseră. Asemenea întâmplări, ca şi legendele care circulă pe seama “Triunghiului Morţii” i-au determinat pe pescari să vorbească despre “apa blestemată”, iar pe specialiştii militari ai ţărilor riverane să caute posibile explicaţii. De altfel, cercetătorii de la Institutul particular “Terra” din Bucureşti speră să realizeze, cu concursul Armatei, o hartă românească a zonelor care prezintă anomalii magnetice.
* OZN-uri ţâşnesc din apă
Legat de Marea neagră – pe care geologii americani W. Ryan şi W. Pitman de la Universitatea Columbia, confirmaţi de arheologul R. Ballard, celebrul descoperitor al epavei Titanicului, au identificat-o drept locul unde s-a produs Potopul biblic (mai precis, acum 9500 de ani, din cauza încălzirii climatice, gheţarii au început să se topească, iar Mediterana s-a revărsat peste Marea Neagră cu forţa a 200 de cascade Niagara, ceea ce a provocat inundaţii imense)- mai circulă şi alte poveşti. Potrivit cărţii “The Soviet UFO Files”, scrisă de Paul Stonehill şi publicată în 1998, în arhivele secrete ale Marinei ruse ar exista mai multe mărturii despre apariţii OZN din adâncul mării. Este citată declaraţia mai multor veterani, foşti ofiţeri pe submarine nucleare sovietice, care au văzut, pe la începutul anilor ’60, “submarine gigant”, venite parcă de nicăieri, urmărind submersibilele URSS. La rândul său, locotenent-comandantul Oleg Sokolov a relatat că respectivele vehicule aveau o viteză incredibilă şi că, prin periscop, a zărit un obiect ciudat urcând extrem de rapid din adâncuri spre suprafaţă. Episoade similare au mai fost consemnate în august 1965 şi în decembrie 1977, când diverşi marinari au văzut ţâşnind din mare nişte obiecte sferice de mari dimensiuni, care au dispărut în văzduh înainte ca oamenii să se dezmeticească.

 VEZI AICI O PREZENTARE POWER POINT CU MULTE IMAGINI:

 sursa
http://www.independent-al.ro/mistere/triunghiul-blestemat-din-marea-neagra.html
 


http://www.kanald.ro/Stiri/sulina-un-nou-triunghi-al-bermudelor-oamenii-dispar-fara-urma-video/

O comoară fabuloasă - „comoara lui Attila” - la câţiva kilometri vest de Timişoara

Anul Domnului 445. Attila îşi asasinează fratele şi devine rege al hunilor. Au urmat 8 ani în care Europa avea să cunoască crime şi nelegiuiri fără precedent în istorie, ani în care existenţa imperiilor creştine romane, de apus şi de răsărit, a fost pe punctul de a se încheia în băi de sânge. Ani de războaie, de cuceriri și prădări pentru Attila, care și-a extins regatul de la Volga până la Dunăre și de la Oceanul înghețat până la Munții Carpați. Balcaniul a fost prădat repetat, iar în anul 447 armata lui Attila ajunge până la hotarele Constantinopolului condus în acea perioadă de Theodosius al II-lea, nereușind totuși să-l cucerească. După cucerirea mai multor provincii din apropierea Constantinopolului, Theodosius este nevoit să plătească tribut anual către huni.


În anul 451 hunii lui Attila se îndreaptă împotriva Imperiului Roman de Apus și invadează Galia. Sunt înfrânți în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, de către alianța germanică alcătuită din vizigoți, burgunzi și franci, sprijiniți de romani condusă de generalul roman Flavius Aetius. Bătălia a fost descrisă ca fiind una din cele mai sângeroase înfruntări din istorie, Attila pierzând între 200.000 și 300.000 de războinici. Învins, Attila se retrage, dar își adună o armată nouă iar anul următor pleacă spre Roma. A cucerit multe orașe ale Italiei, dar când a ajuns în apropierea Romei s-a întâlnit cu papa Leon I. Impresionat de acesta, Attila s-a retras. În anul 453 Attila a pregătit o nouă incursiune în Italia, dar a murit înainte ca planurile sale să se materializeze.

Moartea lui Attila a rămas unul din marile mistere ale istoriei. Atilla a murit în noaptea nunții sale cu prințesa burgundă Hildchen, în împrejurări ciudate. Cert e că marele conducător a fost găsit dimineaţă, în patul matrimonial, înecat în sângele care îi cursese pe nas şi gură. O teorie este cea a excesul de alimente și băutură i-ar fi provocat o puternică hemoragie nazală, iar dimineața a fost găsit înecat în propriul sânge. Alte surse spun că ar fi fost ucis de către Hilde...

În timpul scurtei dar tulburătoarei sale domnii, Atilla Hunul a strâns, din jafuri şi din tributul perceput vecinilor, o comoară fabuloasă, a cărei soartă a rămas învăluită în mister vreme de peste 1600 de ani, până ieri….

Ştirea a ceea ce s-a întâmplat la câţiva kilometri vest de Timişoara a făcut, în doar câteva ore, înconjurul planetei. Cea mai spectaculoasă descoperire arheologică din ultimele sute de ani aparţine lui Doru Cosmic (zis Dorel-excavator) un muncitor angajat la şantierul autostrăzii Nădlac – Lugoj la kilometrul 59 + 345 al tronsonului 2 Giarmata – Lugoj.


În timp ce manevra buldo-excavatorul la marginea terasamentului viitoarei autostrăzi, Dorel a constatat că utilajul lovise ceea ce părea un bloc de piatră.
Ajutat de câţiva colegi înarmaţi cu lopeţi, Dorel a reuşit să dezgroape colţul unui bloc de marmură neagră, perfect şlefuit. A fost nevoie de aducerea la locul respectiv a unei automacarale, folosită pe şantier la ridicarea pilonilor podurilor, cu ajutorul căreia a fost ridicată bucata de marmură care s-a dovedit a fi capacul superior al unui sarcofag din marmură… Ceea ce au văzut muncitorii în interior depăşeşte orice imaginaţie….

Descoperirea de pe şantierul autostrăzii Timişoara-Lugoj, incredibila cantitate de aur, argint, monede şi bijuterii cu pietre preţioase, dezgropată, plus o mască mortuară din aur masiv, sunt indicii care conduc spre ipoteza că ne aflăm în faţa comorii lui Attila.
După anunţarea evenimentului, zona descoperirii a fost securizată cu trupe înarmate, pe un perimetru de aproape zece kilometri, la faţa locului sosind echipe arheologice din întreaga Europă. A fost dată dispoziţia de încărcare arheologică, săpăturile fiind preluate de către Muzeul Regional „Matei Corvin” în cooperare cu specialişti ai Kunsthistorisches Museum din Berlin.
În exclusivitate pentru Timisoara Stiri, profesorul Von Munchausen a declarat că suntem în faţa unui tezaur care echivalează cu câteva sute de miliarde de dolari şi care ar trebui împărţit între ţările Europei
La această oră, săpăturile şi inventarierea tezaurului sunt în plină desfăşurare, accesul presei fiind interzis. Vom reveni cu amănunte.




sursa
http://www.timisoarastiri.ro/foto/2542-descoperirea-mileniului-comoara-lui-attila-dezgropat-pe-santierul-autostrazii-timisoara-lugoj.html


Arheologii care lucrează la Corneşti, unde s-a descoperit cea mai mare fortificaţie medievală din Europa, au avut parte de o vizită neaşteptată. Şantierul a fost verificat de poliţişti şi ofiţeri SRI.
"Au venit cei de la SRI să se intereseze de tezaurul lui Attila. Se ştie că regele hunilor a fost îngropat cu o avere impresionantă, dar nu s-a descoperit niciodată locul. Legenda spune că oamenii care l-au îngropat au fost omorâţi să nu se afle niciodată locul", le-a spus jurnaliştilor de la Adevărul un martor ocular care a dorit să îi fie protejată identitatea, potrivit Realitatea.net.
Prezenţa poliţiei i-a speriat pe arheologii străini, care lucrează la fortificaţia de la Corneşti. Informaţiile că în apropeiera Timişoarei ar fi existat capitala lui Attila au plecat de la un documentar realizat de inginerul Leonard Dorogostayski.

http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/fapt-divers/sri-pe-urmele-legendarei-comori-a-lui-attila-196535.html

În anul 1799 în judeţul Timiş, la Sânnicolau Mare, a fost descoperit un fabulos tezaur!!
 Iată o întrebare pe care arheologi, istorici şi lingvişti şi-o transmit din generaţie în generaţie cu o neputincioasă ridicare din umeri.
Numit „comoara lui Attila” de unul dintre primele studii dedicate, tezaurul acesta în greutate totală de 10 kg, expus astăzi la Muzeul de Istoria Artei din Viena, rămâne unul dintre cele mai uimitoare şi mai enigmatice moşteniri ale Europei medievale.
Încercarea noastră de faţă doreşte să atragă atenţia asupra unor posibile urme pe care comoara din Banat a lăsat-o în literatura medievală. Urme care conduc la surprinzătoare concluzii. Să ne amintim, înainte de toate, o însemnare de sfârşit de secol XI, aparţinând lui Ioannes Skylítzes. Cronicarul spune în Sýnopsis historiõn, II, 5, că în vremea Împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), două căpetenii de neam turanic, Boulosoudes şi Gylas, ar fi primit botezul creştin pe rit grec la Constantinopole, naş de botez fiind chiar împăratul Bizanţului. Cu această ocazie cei doi demnitari au fost făcuţi patricieni ai Imperiului şi au primit „nenumărate bogăţii” cu care s-au întors ei apoi în ţara lor, dimpreună „cu un călugăr grec foarte pios numit Hierotheos, care, numit episcop al acestor turci de către patriarhul Theophylact, a convertit pe mulţi barbari la credinţa Creştină”. Să observăm în marginea acestei informaţii că majoritatea vaselor din tezaurul bănăţean sunt gemelare, cu dubluri ca şi când piesele ar fi fost executate pentru a mulţumi în mod egal două persoane. Mai mult, despre farfurioarele nr. 9 şi 10, cu cruce grecească şi inscripţie creştină, s-a spus deja că par a fi fost pregătite pentru o dublă baptizare.
Sursa lui Skylítzes este mai mult decât credibilă, fiind unul dintre personajele implicate în acest episod. Este vorba chiar de Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul, cel care povesteşte pe larg în cap. XLdin De administrando imperio despre cei doi barbari convertiţi. La Porfirogenet, gylas şi carchan aparînsă nu ca nume proprii, ci ca demnităţi (non nomina propria sed dignitates), fiind doi dintre cei trei coregenţi ai confederaţiei arpadiene, cu rang „imediat după primul principe, capul armatei, care vine din stirpea de Árpád” (primum ducem exercitus principem ad prosapia Arpade, cum quo duo alii Gylas et Carchan). Mai mult, gylas, subliniază Porphirogenetul, este un rang mai nobil decât cel de carchan (gylas que tamen maior est quam carchas) şi amândoi veneau de la nord de Dunăre, din ţinutul traversat de multe râuri, între care „primul este Timişul, al doilea Tutes (?), al treilea Mureşul, al patrulea Crişul, al cincilea Tisa” (primum Timeses est, alterum Tutes, tertium Moreses, quartum Crisus, quintum Titza).
Pentru Anonimul Notar al Regelui Béla, migraţia hunilor spre Câmpia Panonică s-a făcut din Sciţia (de terra scithica descendens), un ţinut fabulos, „foarte întins” (maxima terra est), „unde aurul, argintul şi pietrele preţioase sunt din abundenţă” (Nam ibi abundat aurum et argentum, et inueniuntur in fluminibus terre illius preciosi lapides et gemme).Conex mitului scitic este cel al originii khazare al poporului maghiar, migraţia hunilor către Câmpia Dunării dizlocând din Marea Sciţie şi triburi turanice khazare, ulterior parte integrantă a etnogenezei naţunii maghiare. Mai exact, este vorba de triburile kabare, un grup de trei clanuri khazare care s-au revoltat împotriva conducerii imperiului Khazar. Populaţie nomadă de origine turanică, khazarii au format pentru o scurtă periodă, până la prăbuşirea şi dispariţia imperiului lor, în jurul anului 959 d.Ch., cel mai mare şi mai bogat imperiu al vremii, ce se întindea la apogeu de la Marea Aral până în Carpaţi. Brusc şi misterios, în secolul al VIII-lea, nobilimea khazară a abandonat practicile şamanice şi s-a convertit la iudaism. Primul rege practicant al iudaismului din Khazaria a fost Bulan, care a decis să pună capăt idolatriilor şi să adopte „gândirea talmudist-rabbinică” ca religie de stat. Astfel, ideologia Talmudului a ajun în scurt timp axa întregii atitudini social-politice şi economice a imperiului khazar, iar Vechiul Testament cartea sfântă a acestei populaţii ce locuia târâmul vechii Sciţii. Ciudata convertire a khazarilor, amintită şi în legenda hagiografică a Sf. Chiril (Vita Cyrilli), nu ar fi avut sorţi de izbândă fără o reformă lingvistică, atât de necesară pentru înţelegerea religiei iudaice. Iată de ce, conform autorului persan Ibn Ishaq al-Nadim (Cartea indexului, cca. 988 d.Ch.), khazarii au împrumutat vechiul alfabet ebraic. O teorie contemporană susţine chiar că evreii ashkenazi ar fi descendenţii direcţi ai khazarilor, iar ydish-ul este urmaşa vechii limbi khazare.
....
Khazarii albi conduşi de gylas, ei au trecut în legendele toponimice locale despre jidovi, un neam de uriaşi blonzi cu ochi albaştri, în care respectul popular a fixat poate amintirea „mai marii locului”: în maghiară: úri-ős, un termen care s-a contaminat homofonic de magh. óriás,‘uriaş’, trecând apoi în daco-rom. uriaş. Localitatea Jidovini (azi, Berzovia), atestată sub acest ciudat nume încă din 1366 în diploma Regelui Ladislau I al Ungariei, sau toponime bănăţeme precum Pădurea Jidovului, Dealul Jidovinilor, Jidoştiţa, satul Jadani (actual Corneşti, Timiş) sunt puţinele mărturii rămase despre o locuire khazară pe aceste meleaguri. La ele se adaugă şi patronimele multor familii de paori (din idish פּויער, poyer, ‘fermier’), vechi locuitorii ai acestui areal, care şi-au luat nume de familie din Vechiul Testament, precum: Moisă (din ebr. Moshe), Avram (Abraham), Samoilă (Samuel), Dăvidoni (David), Aron (Aaron), Solomie (Solomon), Zăroni (Sarah) etc. Sunt relicte etnologice ale unei credinţe care, chiar dacă nu a supravieţuit în zonă, depun mărturie despre rezistenţa la creştinare a „glotaşilor” cu care Sf. Gerard de Cenad a trebuit să coabiteze în Dumnezeu.



sursa
http://raducernatescu.wordpress.com/2012/08/07/comoara-lui-attila-si-templul-pierdut/

O picătură de istorie

Despre vestitul tezaur descoperit la Sânnicolau Mare s-a mai scris. Lucruri de valoare s-au găsit în timp şi la Igriş şi, respectiv, Cenad şi Saravale. Atracţia cea mai mare ar constitui-o însă mormântul lui Attila, acesta fiind înmormântat în trei sicrie: de aur, argint şi fier, împreună cu armele şi bijuteriile sale. Legendele spun că slugile lui Attila au deviat întâi cursul unui râu - Mureşul ori un braţ al acestuia, Aranca ori alt curs de apă dispărut în timp? - şi-au îngropat căpetenia, au permis apei să-şi reia cursul pe albia-i naturală. Cazul surorilor Stoicănescu din Sânnicolau Mare este pe departe cel mai celebru. Visând că mormântul şi comorile lui Attila s-ar afla în grădina lor, ele şi-au con-vins tatăl să plătească oameni să sape. Aceş-tia nu au găsit nimic, însă bătrânul Stoicănescu a fost ruinat.

Tezaurul este alcatuit din sapte ulcioare, ornamentate cu figuri florale, mitologice si geometrice, sapte vase joase - doua farfurii mai mari, doua mici, doua patere si un platou oval -, un bol cu o lucratura extrem de sofisticata, trei pocale, dintre care doua cu un cap de taur rasucit, privind inapoi si sprijinite pe trei picioare, iar un al treilea, in forma de scoica (nautilus), doua potire, doua cani si un corn in forma de palnie. Majoritatea au inscriptii: in greaca, in limbi locale, dar cu alfabet grecesc, inca nedescifrate satisfacator, in semne cu aspect de rune, de asemenea nedescifrate satisfacator. In inscriptia de pe vasul nr. 21 apar "jupanii" (scris zoapan) Boila (Boila sau Buila) si Butaul, considerate de unii cercetatori nume romanesti.

http://www.formula-as.ro/2010/909/societate-37/comori-romanesti-la-viena-12215

În extremitatea vestică a României, pe malul stâng al Mureşului, în, cândva, Delta Tisei, se află localitatea Cenad, care, pe vremuri, a fost castru roman şi purta numele de Mo-risena. Aici şi-a avut reşedinţa principele Glad, căruia i-au urmat Ahtum şi, respectiv, generalul Cenad. Tot aici, spun istoricii, şi-a avut reşedinţa însuşi “biciul lui Dumnezeu", Attila, care, după moarte, ar fi fost îngropat undeva pe teritoriul oraşului actual Sânnicolau Mare. Tot la Cenad au trăit şi episcopul Gerard (Gellert) şi, respectiv, puternicul şi temerarul Cagan Baian al avarilor. Pe malul stâng, în amonte, se află şi Igrişul, unde, în 1179, Bela al III-lea aduce 12 călugări din Franţa şi unde a existat şi prima bibliotecă de pe teritoriul României de astăzi, aşa cum la Morisena a funcţionat prima şcoală. Sub îndrumarea acestora se va construi aici o mănăstire, iar apoi, un zid de cetate şi o fortificaţie puternică. La Igriş vor fi îngropaţi regele Andrei al II-lea şi soţia sa, Iolanta, şi tot aici vor fi păstrate un timp tezaurul şi coroana regală ungară. Zona, pe care am denumit-o Maris, după numele Mureşului, cuprinsă în trapezul imaginar format din localităţile Cenad, Sânnicolau Mare, Saravale şi Igriş, ascunde în pământ şi urmele mai multor mănăstiri ridicate şi dispărute, în decursul timpului, dar şi mai multe localităţi, de care amintesc doar numele actuale ale unor suprafeţe de câmpie.

Drum pe sub Mureş
Cel mai incitant text îi aparţine lui V. Grozescu, care, în “Istoria românilor dela Mureşul de Jos", scrie: “ Sub domnirea romană aci se vede a se fi construit un castru ce apăra trecătoarea reţelei drumurilor imperiale dela Apulum; şi cel de-a stînga Mureşului inspre Tibiscum şi Zurobara. Aci se vede că ambe reţelele au fost impreunate prin un drum suteran pe sub rîul Mureşului, care lucrare miraculosă se pote observa până in dilele nostre. Ruinele cari se mai pot vede, demonstră până la evidenţă, că castrul Aegrus a trebuit să fie o trecătore subfluviană, unde după posiţia-i incântătore a putut să fie şi destul de poporată, având şi un templu in onorea, - probabil a Minervei, - edificat pe stâlpi corintici, acărora resturi se priviau mai până la 1860." Mergând la Igriş zilele trecute, pentru a căuta mărturii în acest sens, am solicitat ajutorul profesorului de istorie, localnic, dl Petru Crista. Domnia-sa a fost tranşant: Nu există nici o dovadă. Iar dl Florea Jebelean, un împătimit cercetător al istoriei localităţii, fără să nege textul lui V. Grozescu, ne-a dus să vedem locul unde se aflase cândva cetatea Igrişului şi mănăstirea, dar şi acolo, unde, când plouă foarte mult, se adună apă multă. După încetarea ploii, balta seacă extrem de rapid, ca şi când sub pământ ar exista un gol.

http://agonia.ro/index.php/article/95755/index.html

http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Attila