Luna octombrie ne aduce un eveniment
astrologic mai special care din punctul meu de vedere merita o deosebita
atentie. Saturn intra in Scorpion, pe 5 octombrie, si in acest fel
incepe sa faca un schimb aparte de energii cu Pluton care se gaseste in
Capricorn. Pentru ca se afla unul in domiciliul celuilalt, spunem ca
Saturn si Pluton se afla in receptie mutuala si se vor sustine unul pe
celalalt in tot ceea ce au de intreprins, pentru noi toti pana la urma.
Saturn simbolizeaza fundatia, structura,
rezistenta, dar tot el este acela care ne face sa privim spre interior
la motivul actiunilor noastre. Daca motivatiile nu sunt sanatoase,
structura nu are cum sa reziste in Timp, alt cuvant cheie pe care
trebuie sa il luam in considerare. Pluton, maestrul transformarii si
regenerarii are darul de a scoate la suprafata, de a expune ceea ce nu
prea am vrea sa vedem sau sa recunoastem despre noi insine. Astfel,
aceasta receptie mutuala va scoate la lumina atasamentele noastre
diverse, care, in cele mai multe dintre cazuri, au devenit si
motivatiile noastre adevarate. De aceea, poate sa apara criza de
constiinta, constientizarea faptului ca am cam incurcat borcanele, ca ne
miscam intr-o lume a formei fara fond, ca iubirea se confunda cu
posesia sau cu un bun de consum ori ca banul e valoarea suprema –
motivatia.
Pusi in fata evidentelor, nu avem cum
schimba situatia decat prin transformare. Pentru unii, lectia va fi mai
dura si va semana cu un sacrificiu, cu o prabusire a structurii pe care
erau obisnuiti sa construiasca. Pluton si Saturn nu fac decat sa spuna
„Transforma-te, altfel ramai fara timp”. Pentru altii, tot acest
context, va fi o oportunitate de eliberare, de reinventare din
strafunduri pe baze sanatoase. Pluton nu stie sa cosmetizeze, nu va
astupa crapaturile din fundatie cu un strat subtire de mortar si unul si
mai subtire de vopsea. Va bate din picior ca sa intelegem cum stam: ori
se mareste fractura ori nu, ori se mai tine fundatia, ori suntem la
pamant si e cazul sa o luam de la capat. Pluton aduce momentul
adevarului sau ne pune in fata unui alt adevar decat acela pe care l-am
avut pana acum drept calauza.
Fiecare cu adevarul sau. Ma gandeam
zilele acestea la cei care vor cu orice pret sa demonstreze ca au
dreptate si se inchid singuri intr-o lume frumoasa poate, dar in care
lipsa de oxigen poate dauna grav. Dupa care, la o privire mai adanca, am
ajuns la concluzia ca fiecare are nevoie de un adevar personal, un fel
de minireligie, daca vreti. Intrebarea care se ridica acum este ce facem
cu adevarul personal si la ce foloseste el, de fapt? Din propriile mele
constatari si experiente, din lucrul cu oamenii am inteles ca adevarul
tau nu trebuie sa fie musai si adevarul altuia, dar poate sa devina.
Adevarul meu personal de astazi sau dintr-o anumita perioada, imi
serveste in principiu mie si trebuie sa ma duca undeva, in acord cu
directia mea de evolutie. El poate defini si poate fi calauza unei etape
mai mici sau mai mari din existenta mea, din calatoria mea spre lumina.
Pentru cei de langa mine, acest adevar
poate sa aiba valoare de absurd, de minciuna, de aiureala, de non-sens.
Sa spunem ca acest adevar personal e soferul unui autobuz in care sunt
la un moment dat, cu o destinatie precisa.
Mai interesant insa mi s-a parut faptul
ca in momentul in care am ajuns la destinatia partiala, sa-i spunem, si
am coborat din autobuz, minireligia mea din momentul respectiv, soferul
si autobuzul au plecat impreuna. Partea cea mai frumoasa a vietii este
ca, atunci cand te trezesti singur in statie si te intrebi cu mintea
vraiste unde a disparut structura pe care te-ai bazat pana atunci, apare
de te miri unde un taxi. Iar adevarul nou nout care coboara de acolo ca
sa te duca in urmatoarea etapa poate sa fie in totala opozitie cu cel
de dinainte. Paradoxal, structura nu se schimba, e poate mai flexibila
decat te asteptai. Si ce sa insemne asta? Ca faza de dinainte a fost o
minciuna? Un neadevar? Nu. Trebuie sa te agati de el? Sa fugi in
disperare dupa autobuz ignorand ce ai sub nas? Nu.
Cred, totusi, ca marea majoritate a
oamenilor asta face. Isi iroseste viata alergand dupa autobuz si
sfarseste in adevaruri partiale, pentru ca asta sunt, adevaruri
partiale. Ele pot defini etape de viata, patratele mici, bine conturate
si care ne ofera foarte multa siguranta. Putem ramane prizonierii unui
astfel de patratel, alergand dupa un autobuz sau in jurul cozii, pana ni
se termina timpul. Simti ca ti se termina timpul, ca materia are un fel
aparte de a se compacta, de a se condensa, construiesti, dar te sufoci.
Si, totusi, continui sa alergi in acelasi patratel. Vine Saturn si ne
spune 
„Stop joc ca n-ai priceput o iota. Ti-a sunat ceasul”. Sau, poti
sa te gandesti, „minunat patratel, il iubesc, e frumos, dar uite mai e
unul si inca unul”, si tot asa pana termini foaia de caiet de
matematica, pe care o umpli cu istoria unei vieti care nu a vrut sa se
limiteze la adevaruri partiale. Si, din adevaruri partiale, a ajuns la
un adevar mai mare si poate si general valabil. Se aprinde lumina,
adica. Iarasi poate paradoxal, din aceasta perspectiva, experienta
aceasta totala mi se pare plutoniana si cumva singura capabila sa ne
scape de Timp. In experienta terestra invatam din dualitati, din lucruri
aparent opuse, dar care sunt de fapt acelasi adevar. Lumina e un adevar
partial. Te poate calauzi pana intr-un punct al existentei tale in care
te debarca din autobuz si te lasa pe intuneric. Dar abia atunci
intelegi ce inseamna cu adevarat valoarea de adevar a unei zile intregi.
Nu acele 24 de ore ale lui Saturn care iti atarna in ceasul de la mana,
ci mai degraba acea zi care se naste perpetuu din cenusa (Pluton) si
defineste nemurirea.
„Stop joc ca n-ai priceput o iota. Ti-a sunat ceasul”. Sau, poti
sa te gandesti, „minunat patratel, il iubesc, e frumos, dar uite mai e
unul si inca unul”, si tot asa pana termini foaia de caiet de
matematica, pe care o umpli cu istoria unei vieti care nu a vrut sa se
limiteze la adevaruri partiale. Si, din adevaruri partiale, a ajuns la
un adevar mai mare si poate si general valabil. Se aprinde lumina,
adica. Iarasi poate paradoxal, din aceasta perspectiva, experienta
aceasta totala mi se pare plutoniana si cumva singura capabila sa ne
scape de Timp. In experienta terestra invatam din dualitati, din lucruri
aparent opuse, dar care sunt de fapt acelasi adevar. Lumina e un adevar
partial. Te poate calauzi pana intr-un punct al existentei tale in care
te debarca din autobuz si te lasa pe intuneric. Dar abia atunci
intelegi ce inseamna cu adevarat valoarea de adevar a unei zile intregi.
Nu acele 24 de ore ale lui Saturn care iti atarna in ceasul de la mana,
ci mai degraba acea zi care se naste perpetuu din cenusa (Pluton) si
defineste nemurirea.
In lumea materiala omul a facut
descoperirile doar pe jumatate si multe dintre ele au devenit lanturi.
Revelatia intr-o aripa e lant. Lipsa de credinta e ghiuleaua care
priponeste lantul adanc in indoiala. Si atunci te invarti la nesfarsit
in cercul vesnicei reintoarceri. In lumea materiala omul a facut
descoperirile doar pe jumatate pentru ca nu le-a vazut aura spirituala,
prelungirea imateriala care uneste Cerul cu Pamantul. Cand intelegi
lumea doar pe jumatate devii prizonierul Timpului, pentru ca nici Timpul
nu-l percepi corect. Saturn „coborat” in „subteranul” lui Pluton pare
absurd, pare terifiant. Dar nu e. Perceput intreg, Saturn e cealalta
aripa, cand cei mai multi dintre noi il cred implacabila condamnare,
ceasul care ticaie constant, imposibil de incetinit care ne poarta spre
final.
Saturn si Pluton se pun reciproc intr-o
lumina interesanta. Un cerc pare sa fie o lume inchisa, ca si cum te-ai
roti la nesfarsit pe inelul lui Saturn, fara sa poti depasi granita. Nu
exista granita, decat fizic. Am fost invatati ca mana se sfarseste in
varful degetelor.
Impreuna, in receptie mutuala, Saturn si
Pluton ne arata ca, de fapt, cercul e o spirala nesfarsita. Timpul
reinviat pe domeniul lui Pluton ne mai da o sansa. Doar elevand
constiinta peste materie Timpul nu se mai reduce la o notiune
implacabila, finita si bine definita, ca un patratel de pe caietul de
matematica.
Receptia aceasta mutuala e, de fapt, o
invitatie la evadarea din patratel, o invitatie de a invata nemurirea
tocmai de la Timpul pe care in mod nedrept il consideram vinovat de
efemerul vietii noastre fizice.
sursa
