Poporul evreu, dacă cercetăm originea sa, nu ne
conduce la ceea ce o cercetare antropologică presupune a fi existat
cândva, ci ne conduce la un strămoş despre care ne povesteşte
Biblia. Acest Avraam sau Avram este o făptură reală, iar ceea ce
relatează legenda talmudică despre acest strămoş este ceva cât se
poate de adevărat.
În această legendă [ Nota 3 ] tatăl
lui Avraam este
zugrăvit ca un
conducător de oşti, ca un strateg al acelei personalităţi legendare,
dar de asemenea nu mai puţin reale, pe care Biblia îl numeşte
„Nimrod”. Pe baza unei trăiri de vis, lui Nimrod i se prevesteşte de
către cei ce înţelegeau semnele timpului că fiul strategului său
va detrona pe mulţi regi şi stăpâni. Nimrod se teme de cele ce i
se spun şi ordonă ca fiul conducătorului său de oşti să fie
omorât. Aceasta povesteşte legenda; aceasta ne-o confirmă
cercetarea ocultă. Tatăl lui Avraam găseşte o ieşire şi îi
înfăţişează lui Nimrod un copil străin. Copilul lui, Avraam, este
crescut însă într-o peşteră. Că într-adevăr Avraam
este primul care, prin forţele ce slujeau de obicei facultăţile de
clarvedere exterioară, dezvolta acum în interior acea forţă
organizatorică ce urmează să conducă la conştienţa interioară a lui
Dumnezeu, această răsturnare totală a raporturilor de forţe este
indicată în legendă prin faptul că în timpul celor trei ani
în care este crescut în peşteră copilul, prin harul lui
Dumnezeu, suge lapte din propriul său deget de la mâna dreaptă.
În povestirea despre strămoşul poporului evreu, despre Avraam, se
caracterizează într-un mod minunat posibilitatea de a te hrăni
prin tine însuţi, pătrunderea în organizarea interioară a
omului a forţelor care mai înainte au produs vechea clarvedere.
Dacă am aflat substratul propriu-zis al acestor legende, atunci ele
acţionează cu o astfel de forţă asupra noastră încât
spunem: Înţelegem de ce vechii povestitori nu puteau comunica
cele aflate îndărătul legendelor decât în imagini.
Dar aceste imagini, chiar dacă nu aveau darul de a-ţi trezi conştienţa
asupra unor fapte mari, îţi deşteptau sentimentele adecvate. Şi
asta era suficient pentru acele timpuri.
Avraam este, aşadar, cel care a dezvoltat pentru prima dată
într-un mod atât de omenesc, sub formă de gândire
omenească asupra divinului, reflexul interior al înţelepciunii
divine, al contemplării divine. Avram sau Avraam, cum s-a numit el mai
târziu, a avut realmente o organizare fizică diferită de a
oamenilor din jurul său, lucru pe care cercetarea ocultă îl
accentuează mereu. Oamenii de atunci erau în aşa fel structuraţi
încât n-ar fi putut dezvolta, printr-un instrument
oarecare, o gândire interioară. Ei îşi puteau forma
gânduri dacă erau în afara corpului, dacă dezvoltau, să
zicem aşa, forţe în cadrul corpului lor eteric; în
interiorul corpului fizic ei nu aveau încă format instrumentul
gândirii. Avraam este, de fapt, primul care a dezvoltat
într-un mod eminent instrumentul fizic al gândirii. De
aceea, nu pe nedrept, el este numit – desigur, păstrând
proporţiile – inventatorul aritmeticii, al ştiinţei raţionale bazată
în principal pe instrumentul corpului fizic. Aritmetica, prin
forma pe care o are, este ceva care, datorită certitudinii sale
interioare, este foarte aproape de ceea ce poate fi ştiut în mod
clarvăzător. Însă aritmetica este dependentă de un organ trupesc.
Avem aici o legătură profund interioară între ceea ce
până atunci utiliza forţe exterioare pentru clarvedere şi ceea ce
acum foloseşte un organ interior pentru gândire. Acest lucru este
indicat prin aceea că Avraam este numit inventatorul aritmeticii. Drept
urmare, în Avraam noi trebuie să vedem acea personalitate căreia
pentru prima dată i s-a implantat organul fizic al gândirii, acel
organ prin care omul s-a putut ridica până la gândul despre
un Dumnezeu. Anterior, omul nu putea şti ceva despre Dumnezeu şi despre
existenţa divină decât prin observaţie clarvăzătoare. Toate
cunoştinţele pe care le avem din vremurile de demult despre Dumnezeu şi
despre existenţă provin dintr-o observaţie clarvăzătoare. Pentru a te
ridica cu ajutorul gândului până la divin a fost nevoie de
un instrument fizic; acesta i-a fost implantat pentru prima dată lui
Avraam. Şi pentrucă aici este vorba despre un organ fizic, atunci şi
raportul acestui gând despre Dumnezeu faţă de lumea obiectivă şi
faţă de entitatea subiectivă a omului, ce a fost conceput prin
intermediul unui instrument fizic, a fost cu totul altul decât
înainte.
Înainte, gândul despre Dumnezeu era sesizat în
cadrul înţelepciunii divine în şcolile oculte şi putea fi
comunicat şi celor ce puteau fi transpuşi în situaţia de a putea
percepe în trupul eteric fără ajutorul vreunui organ al trupului
fizic. Dacă însă trebuie să transmiţi mai departe altcuiva ceea
ce constituie un instrument fizic, nu există decât un mijloc:
ereditatea din cadrul organizării fizice. Aşadar, lucrul cel mai
important, esenţial pentru Avraam era de a perpetua organul fizic –
tocmai fiindcă era un organ fizic şi trebuia păstrat pe Pământ –
prin ereditatea fizică, din generaţie în generaţie.
Înţelegem atunci de ce ereditatea în cadrul poporului,
transmiterea, să zicem aşa, a acestei predispoziţii fizice prin
intermediul sângelui scurs de-a lungul generaţiilor este un
element atât de important pentru poporul evreu.
Facultatea de a-ţi ciopli, de a-ţi cristaliza un organ fizic pentru
sesizarea divinului, care la Avraam era iniţial o predispoziţie fizică,
trebuia întâi să fie deprinsă, să fie asimilată. Prin
moştenirea ei din generaţie în generaţie ea pătrundea tot mai
adânc în entitatea omenească, cuprinzând-o din ce
în ce mai mult, pe măsură ce se transmitea ereditar. Putem de
aceea să spunem: Ceea ce Avraam a primit ca misiune pentru poporul
evreu a trebuit să se desăvârşească prin transmiterea ei din
generaţie în generaţie, să se perfecţioneze printr-o evoluţie
continuă. Acest organ fizic putea însă să se perfecţioneze doar
prin intermediul eredităţii.
Pentru ca Iisus să aibă un corp fizic cât se
poate de perfect, adică un corp fizic care să aibă şi organele care
să-i slujească drept instrument pentru sesizarea în cadrul
corpului fizic omenesc a gândului despre un Dumnezeu, trebuia ca
cele implantate lui Avraam ca instrument fizic să fie aduse pe treapta
cea mai înaltă. Trebuia ca ele să se consolideze interior, să se
transmită ereditar şi să se dezvolte, în aşa fel
încât din ele să rezulte un corp potrivit pentru Iisus, cu toate însuşirile de care acesta avea nevoie
în corpul său fizic. Dacă însă corpul fizic al unui om
trebuia să devină în acest mod perfect, dacă el trebuia să devină
atât de destoinic încât să-i poată sluji lui Iisus, atunci nu numai corpul fizic al omului trebuia să devină
mai desăvârşit. Este, desigur, imposibil ca numai corpul fizic al
omului, rupt de om în ansamblu, să devină perfect. Trebuiau să se
perfecţioneze încet, încet, pe linie ereditară, toate cele
trei învelişuri. Aşadar, tot ceea ce omul fizic, omul eteric şi
omul astral poate primi pe calea eredităţii fizice trebuia să-i parvină
prin generaţii succesive.
Pe de altă parte, în cadrul evoluţiei există o anumită lege.
Această lege o ştim a fi valabilă pentru evoluţia omului individual şi
noi am amintit-o, de asemenea, de multe ori. Am arătat faptul că o
parte importantă din evoluţia omului o constituie perioada de la
naştere până spre şase, şapte ani. În această perioadă
intră dezvoltarea corpului fizic. Dezvoltarea corpului eteric cade
în perioada dintre şase, şapte ani şi paisprezece, cincisprezece
ani. De aici şi până spre douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani
avem dezvoltarea corpului astral. Aceasta este legitatea cifrei şapte,
să zicem aşa, a evoluţiei omului individual. O legitate asemănătoare de
dezvoltare a învelişurilor exterioare există şi în ce
priveşte evoluţia omenirii de-a lungul generaţiilor, iar noi vom mai
avea ocazia să ne referim la legile mai profunde ale acestui proces.
Dacă omul individual parcurge în timp de şapte ani o treaptă
evolutivă – până la şapte ani îşi dezvoltă corpul fizic,
care în acest răstimp devine din ce în ce mai
desăvârşit –, structura în ansamblu a corpului fizic, aşa
cum s-a dezvoltat ea de-a lungul generaţiilor, ajunge după şapte
generaţii la o anumită perfecţiune. Transmiterea ereditară nu se face
însă direct, de la un individ la urmaşul său, de la o generaţie
la alta. Însuşirile care ne interesează nu pot trece nemij locit
de la tată la fiu, de la mamă la fiică, ci de la tată la nepot, deci de
la o generaţie la a treia generaţie, apoi la a cincea generaţie şi aşa
mai departe. Ereditatea nu se poate transmite în mod nemijlocit.
Ar trebui şi în cazul generaţiilor să avem de-a face cu o lege a
eredităţii guvernată de cifra şapte; întrucât însă
ereditatea sare de fiecare dată o verigă, în realitate avem de-a
face cu cifra paisprezece.
Corporalitatea fizică cu care a fost înzestrat Avraam a putut
ajunge la maximumul ei de dezvoltare după paisprezece generaţii. Pentru
ca şi corpul eteric şi corpul astral să poată avea aceeaşi dezvoltare
pe care o cunoaşte omul individual între şapte şi paisprezece
ani, a fost nevoie de alte şapte, respectiv paisprezece generaţii. Iar
acea evoluţie pe care omul individual o parcurge în următorii
şapte ani, începând cu al paisprezecelea an de viaţă,
trebuia şi ea să treacă prin paisprezece generaţii. În concluzie,
predispoziţiile sădite în strămoşul Avraam ca organizare fizică
au trebuit să se dezvolte pe parcursul a de trei ori şapte, respectiv
de trei ori paisprezece generaţii; a fost nevoie să fie perfecţionate
corpurile fizic, eteric şi astral. Pentru ca un om să poată primi pe
linie ereditară în corpurile sale fizic, eteric şi astral gradul
deplin de desăvârşire, tot ceea ce primise iniţial Avraam ca o
predispoziţie, a fost nevoie de de trei ori paisprezece generaţii,
adică de patruzeci şi două de generaţii.
Dacă deci de la Avraam încoace numărăm de trei ori paisprezece
generaţii, vom afla un corp omenesc complet străbătut, impregnat de
ceea ce existase ca o primă predispoziţie în Avraam. Abia acesta
a putut fi corpul de care avea nevoie Iisus pentru a se putea
încorpora. Acest lucru este relatat şi de autorul Evangheliei
după Matei. În tabloul generaţiilor indicat de el se mai
menţionează, de asemenea, în mod expres că de la Avraam la David
sunt paisprezece generaţii, de la David la captivitatea babiloniană
încă paisprezece şi de la captivitatea babiloniană până la
Christos alte paisprezece generaţii. Prin aceste de trei ori
paisprezece verigi – la care întotdeauna se sare una – s-a ajuns
într-un fel la dezvoltarea deplină a ceea ce fusese sădit
în Avraam ca predispoziţie în vederea misiunii poporului
evreu. Aici legea este cu totul intrinsecă corporalităţii omului. Din
ea a putut fi extras corpul de care a avut nevoie Iisus pentru a
se încorpora în perioada în care el urma să deschidă
o perspectivă absolut nouă omenirii.
Vedem astfel din ce profunzime cu totul deosebită este luat acest
început al Evangheliei după Matei. Aceste lucruri trebuie
însă mai întâi să le înţelegem. Trebuie să
înţelegem ce ni se spune prin aceste de trei ori paisprezece
generaţii, şi anume că partea ereditară ce s-a transmis de la Iosif la
Iisus din Nazaret reprezintă esenţa a ceea ce existase într-o
primă predispoziţie la Avraam, care apoi a radiat la întregul
popor evreu şi apoi s-a adunat într-un singur instrument, un
singur înveliş, cel al lui Iisus, în care s-a putut
încorpora Christos.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA123/GA123_CF03.html
Abraham este un film de aventura aparut in anul 1994. De regia acestui
film s-a ocupat Joseph Sargent, iar de scenariul acestui film s-a ocupat
Robert McKee. Primul capitol din povestea Salvarii. In loc sa aleaga un
lider deosebit sau un rege, Dumnezeu il alege pe Avraam, un preot mai
batran din Mesopotamia, pentru a putea stabili o legatura intre
Testamentul Sau si restul lumii…Avraam este un barbat cu frica lui
Dumnezeu. Dupa chemarea sa, acesta continua sa creada in Dumnezeu, chiar
si in momentul in care se pare ca Dumnezeu l-a abandonat. Pentru
Avraam, cea mai mare promisiune a lui Dumnezeu, este ca familia va
continua de-a lungul neamului lui Isaac, fiul favorit al lui Avraam. In
orice caz, Dumnezeu il pune la incercare, spunandu-i lui Avraam ca
trebuie sa-l sacrifice pe Isaac. Este dispus Avraam sa-l puna pe
Dumnezeu pe primul plan? Chiar si inaintea propriului sau fiu?
http://filme-online-gratis.com/blog/2011/04/22/abraham-biblia-avraam-1994/
Singura hrană spirituală este cunoaşterea.
Numai adevărul şi iubirea universală ne va face liberi!
Lumina care ne inspiră toţi să ne unească în conştiinţa cosmică nouă:
FRÃŢIA INIMII.
Iubirea și Adevărul nu pot fi descoperite prin cărți, biserici sau temple.
Acestea vin în ființa prin cunoașterea de sine.
Cunoașterea de sine este un proces anevoios dar nu dificil; el devine dificil doar atunci când încercam să ajungem la un anume rezultat.
Dar a fi doar conștienți în fiecare moment, clipă de clipă de propriile noastre gânduri și sentimente, de toate acțiunile noastre fără nici un fel de condamnare sau justificare, aduce libertatea, eliberarea în care există această fericire a adevărului.