"Teroarea ce m-a
stăpânit de-a lungul anilor e greu, ba chiar imposibil de înfăţişat. Ea
depăşeşte puterea de înţelegere a oamenilor. Căci lupta n-a fost între
oameni, ci între două lumi: lumea binelui şi lumea răului, a lui satan.
Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a îngheţat inimile,
Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viaţa, ne-a încălzit, ne-a
scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău… Am rămas astăzi o
mână de oameni din generaţia mea care încă mai suntem mărturii vii. Dar
ideea, idealul pentru care am luptat este viu și va dăinui în veci, cât
va trăi omul pe pământ. Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam sunt
cele două axe înscrise în destinul neamului nostru…” Nicolae Purcărea .
stăpânit de-a lungul anilor e greu, ba chiar imposibil de înfăţişat. Ea
depăşeşte puterea de înţelegere a oamenilor. Căci lupta n-a fost între
oameni, ci între două lumi: lumea binelui şi lumea răului, a lui satan.
Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a îngheţat inimile,
Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viaţa, ne-a încălzit, ne-a
scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău… Am rămas astăzi o
mână de oameni din generaţia mea care încă mai suntem mărturii vii. Dar
ideea, idealul pentru care am luptat este viu și va dăinui în veci, cât
va trăi omul pe pământ. Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam sunt
cele două axe înscrise în destinul neamului nostru…” Nicolae Purcărea .
Cartea aceasta ne oferă
nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, 
prilejul de a medita la jertfă,
la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza
fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului
contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul
fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să
ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil.
prilejul de a medita la jertfă,
la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza
fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului
contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul
fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să
ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil.
Cartea
de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi
teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de
suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, folosindu-se
de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea,
i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci
„comunismul a umplut cerul de Sfinţi - zice Părintele Arsenie Papacioc. 
De aceea, dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi din neamul nostru care
au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele
rostite în veacul al XVII-lea de sfântul Mitropolit Dosoftei al
Moldovei:
„dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi., dară nu s-au
căutat!”...
„Urlă
haita”. Tulburător şi cutremurător sau răscolitor titlul cărţii
mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut,
muşcând din sufletele deţinuţilor politici în temniţele de la Piteşti,
Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile 
sovietice pentru a
ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii
împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă
şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca „totul să fie
globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt,
valoare, elită”. Dar, vai, „…va mai urla multă vreme”. Trăim „Piteştiul
după Piteşti” (un Piteşti rafinat, „soft”, dar care este la fel de odios
ca Piteştiul „hard” al anilor ’50). O spune un OM care a trăit
experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de
victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii
noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile
Dunării, aşa cum ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume –
după cum recunoaşte domul Florin Palas, în revistele „Veghea” şi „La
drum”.
sovietice pentru a
ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii
împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă
şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca „totul să fie
globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt,
valoare, elită”. Dar, vai, „…va mai urla multă vreme”. Trăim „Piteştiul
după Piteşti” (un Piteşti rafinat, „soft”, dar care este la fel de odios
ca Piteştiul „hard” al anilor ’50). O spune un OM care a trăit
experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de
victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii
noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile
Dunării, aşa cum ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume –
după cum recunoaşte domul Florin Palas, în revistele „Veghea” şi „La
drum”.
Această
carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme 
în care
nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că
“în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de
neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care
aparţineau”. Sunt pagini de pateric şi Filocalie. Numai în aceste
scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în
faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la
Piteşti sau Aiud era lepădarea de Iisus Hristos. De altfel, domnul
Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care
Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi
în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o
minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ,
stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau
pe Iisus Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea
celor sfinte.
în care
nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că
“în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de
neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care
aparţineau”. Sunt pagini de pateric şi Filocalie. Numai în aceste
scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în
faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la
Piteşti sau Aiud era lepădarea de Iisus Hristos. De altfel, domnul
Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care
Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi
în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o
minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ,
stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau
pe Iisus Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea
celor sfinte.
Mărturisitorul Nicolae
Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a douăzeci de ani de temniţă.
„A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune
acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit
cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul
românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că domnul Nicolae Purcărea ar
fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de
comunişti, 
dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei
comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se
adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian
Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din
care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide,
Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în
mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de
rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului,
unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol.
Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte.
Rememorarea unor momente
din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, 
după cum
înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu
“cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns” – potrivit
afirmaţiilor domnului Florin Palas. După toate încercările la care a
fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea
sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări!
Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de
unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul
dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au
fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti. Marele scriitor
rus Alexandr Soljeniţân era de părere că experimentul din această
închisoare este „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”.
Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăceşti. A
fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga
capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea respiraţiei. 
S-a
opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost
prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat
ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur. După cum istoriseşte, apogeul
furiei torţionarilor se înregistra în perioada marilor sărbători
creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia
neagră”. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus
mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele
Mântuitorului şi al Fecioarei Maria. Sfânta Cruce îşi mai făceau doar cu
limba în gură, când erau ţinuţi în „poziţie” (pe marginea patului de
scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la
dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviţi).
după cum
înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu
“cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns” – potrivit
afirmaţiilor domnului Florin Palas. După toate încercările la care a
fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea
sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări!
Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de
unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul
dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au
fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti. Marele scriitor
rus Alexandr Soljeniţân era de părere că experimentul din această
închisoare este „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”.
Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăceşti. A
fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga
capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea respiraţiei. 
S-a
opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost
prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat
ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur. După cum istoriseşte, apogeul
furiei torţionarilor se înregistra în perioada marilor sărbători
creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia
neagră”. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus
mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele
Mântuitorului şi al Fecioarei Maria. Sfânta Cruce îşi mai făceau doar cu
limba în gură, când erau ţinuţi în „poziţie” (pe marginea patului de
scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la
dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviţi).
„Abia după ce ai trecut
prin iad poţi vedea lumina şi bunătatea lui Dumnezeu!”, scrie autorul.
Dumnezeu S-a milostivit de blândul deţinut Nicolae şi l-a scos din
Piteşti, această „beznă de tuci” (Radu Gyr), pentru a-l duce la Canal. 
Câte n-a văzut şi-acolo! A lucrat la o carieră de piatră. Şi-a
atenţionat camarazii să aibă grijă ce vorbesc cu studenţii informatori.
De la Cernavodă până la Capul Midia vedea cruce lângă cruce. Poetul,
deţinut şi el, Andrei Ciurunga spunea într-un poem că acest cumplit
Danubiu “varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”. Ajuns la Gherla,
refuză reeducarea. Din fericire pentru dânsul, Ţurcanu fusese scos din
închisoare, fiind dus la Bucureşti. Din cauza faptului că „trădase marea
cauză a demascării”, a fost izolat în celula numărul 7 din Zarca
Gherlei. A fost supus peste opt luni de zile unui regim de exterminare.
Nu avea mobilier, nu avea pat. Nimic. Doar o tinetă. Fereastra era
spartă, astfel că pe timpul iernii zăpada intra în celulă, iar apa îi
îngheţa în cană. În celulă era un frig cumplit, iar hainele îi erau
numai zdrenţe. Zeama pe care o primea ca mâncare era neîndestulătoare.
Bacilul TBC-ist i-a atacat plămânii, dar asta nu-l împiedica pe
căpitanul Avădanei să-i aplice “banditului” amprenta pumnilor şi a
cizmelor sale. Deţinutul se retrăgea, fără să blesteme, ca un câine
zgribulit în colţul celulei. Şi asta s-a întâmplat luni şi luni de zile.
Nu mai putea nici să vorbească. Doar să se roage. Avea pe buze
rugăciunea inimii. „Unde eşti, Doamne?”, a strigat la un moment dat şi
Domnul i-a adus liniştea sufletească şi pacea, după care i l-a trimis în
celulă pe Jenică Bărbier, ţăran din Vultureni-Bacău, care i-a devenit
un fel de înger păzitor. Iar domnul Nicolae Purcărea i-a spus, în
schimb, povestea generaţiei sale, continuatoarea eroicei generaţii de la
1922. O poveste în ramă, o poveste în poveste despre Mişcare şi
Căpitan, despre idealul care l-a animat, despre Don Quijoţii acestui
veac, cum îi numeşte domnul Nicolae Purcărea pe camarazii săi. O poveste
începută de la icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi, încheiată la
picioarele lui Hristos. Aflat în mlaştina deznădejdii, Nicolae Purcărea
l-a purtat pe nea Jenică prin pădurea cu fiare sălbatice şi pe muntele
suferinţei. Împreună cu câţiva colegi supuşi aceluiaşi regim, a fost
scos de la izolare la moartea lui Stalin. „Cine va mai face ca ei, ca ei
să ajungă”, spunea Goiciu, directorul închisorii, celorlalţi deţinuţi.
Arătau ca nişte stafii - după cum recunoaşte şi mărturiseşte tot domul
Florin Palas, în revistele „Veghea” şi „La drum”
Câte n-a văzut şi-acolo! A lucrat la o carieră de piatră. Şi-a
atenţionat camarazii să aibă grijă ce vorbesc cu studenţii informatori.
De la Cernavodă până la Capul Midia vedea cruce lângă cruce. Poetul,
deţinut şi el, Andrei Ciurunga spunea într-un poem că acest cumplit
Danubiu “varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”. Ajuns la Gherla,
refuză reeducarea. Din fericire pentru dânsul, Ţurcanu fusese scos din
închisoare, fiind dus la Bucureşti. Din cauza faptului că „trădase marea
cauză a demascării”, a fost izolat în celula numărul 7 din Zarca
Gherlei. A fost supus peste opt luni de zile unui regim de exterminare.
Nu avea mobilier, nu avea pat. Nimic. Doar o tinetă. Fereastra era
spartă, astfel că pe timpul iernii zăpada intra în celulă, iar apa îi
îngheţa în cană. În celulă era un frig cumplit, iar hainele îi erau
numai zdrenţe. Zeama pe care o primea ca mâncare era neîndestulătoare.
Bacilul TBC-ist i-a atacat plămânii, dar asta nu-l împiedica pe
căpitanul Avădanei să-i aplice “banditului” amprenta pumnilor şi a
cizmelor sale. Deţinutul se retrăgea, fără să blesteme, ca un câine
zgribulit în colţul celulei. Şi asta s-a întâmplat luni şi luni de zile.
Nu mai putea nici să vorbească. Doar să se roage. Avea pe buze
rugăciunea inimii. „Unde eşti, Doamne?”, a strigat la un moment dat şi
Domnul i-a adus liniştea sufletească şi pacea, după care i l-a trimis în
celulă pe Jenică Bărbier, ţăran din Vultureni-Bacău, care i-a devenit
un fel de înger păzitor. Iar domnul Nicolae Purcărea i-a spus, în
schimb, povestea generaţiei sale, continuatoarea eroicei generaţii de la
1922. O poveste în ramă, o poveste în poveste despre Mişcare şi
Căpitan, despre idealul care l-a animat, despre Don Quijoţii acestui
veac, cum îi numeşte domnul Nicolae Purcărea pe camarazii săi. O poveste
începută de la icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi, încheiată la
picioarele lui Hristos. Aflat în mlaştina deznădejdii, Nicolae Purcărea
l-a purtat pe nea Jenică prin pădurea cu fiare sălbatice şi pe muntele
suferinţei. Împreună cu câţiva colegi supuşi aceluiaşi regim, a fost
scos de la izolare la moartea lui Stalin. „Cine va mai face ca ei, ca ei
să ajungă”, spunea Goiciu, directorul închisorii, celorlalţi deţinuţi.
Arătau ca nişte stafii - după cum recunoaşte şi mărturiseşte tot domul
Florin Palas, în revistele „Veghea” şi „La drum”
Când mai avea câteva
luni până la eliberare a fost dus la Securitatea din Codlea, unde îl
înfruntă pe ofiţerul de Securitate Jagher, care era unul din
responsabilii reeducării de la Piteşti. Când securistul i-a spus că
deţinuţii 
s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit
aprig, arătându-i adevăraţii vinovaţi de organizarea experimentului
Piteşti.
s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit
aprig, arătându-i adevăraţii vinovaţi de organizarea experimentului
Piteşti.
„Ne-aţi omorât trupul, nu însă şi sufletul”, i-a strigat
ofiţerului. Este dus la Securitatea din Braşov, unde colonelul Ivan
hotărăşte că deţinutul nu trebuie să infecteze societatea socialistă, şi
îl trimite în D.O. (domiciliu obligatoriu). Ajunge în Bărăgan, la
Lăteşti. Aici i se părea raiul pe pământ, o oază unde se putea mişca
liber într-un spaţiu de 15 km. Avea o gospodărie, în sat era un preot
vrednic, Părintele Sârbu, care oficia Sfânta Liturghie, într-o biserică
amenajată într-o casă 
părăsită. Aici se căsătoreşte cu Eugenia (Gica)
Fuică, fostă studentă la Iaşi, o femeie de o gingăşie sufletească
deosebită, trecută deasemenea prin iadul puşcăriilor comuniste şi aflată
acum în D.O. Şi tot aici îi este dat să trăiască un moment emoţionant,
în care adversităţile trecute se stingeau în împreună-suferinţă: de
Crăciunul anului 1956 i-au cântat colindul prizonierilor din URSS
doamnei Mareşal Antonescu. Lacrimile sincere ale Doamnei le-au fost
balsam sufletesc.
părăsită. Aici se căsătoreşte cu Eugenia (Gica)
Fuică, fostă studentă la Iaşi, o femeie de o gingăşie sufletească
deosebită, trecută deasemenea prin iadul puşcăriilor comuniste şi aflată
acum în D.O. Şi tot aici îi este dat să trăiască un moment emoţionant,
în care adversităţile trecute se stingeau în împreună-suferinţă: de
Crăciunul anului 1956 i-au cântat colindul prizonierilor din URSS
doamnei Mareşal Antonescu. Lacrimile sincere ale Doamnei le-au fost
balsam sufletesc.
Este o frescă a
generaţiei mărturisitoare de la anul 1948, crescută în spiritul
Frăţiilor de Cruce, care a fost încununată de biruinţă spirituală, căci
„cei care au reuşit să urce calvarul au aflat în vârful Golgotei o
bucurie miraculoasă” (aşa cum minunat afirmă Doamna Aspazia
Oţel-Petrescu, în prologul acestei cărţi). Este încă o dovadă a
prezenţei lui Dumnezeu alături de cei smeriţi, de cei aflaţi în
suferinţă, de cei care-L chemau neîncetat în mijlocul lor. Şi Dumnezeu a
fost cu ei în celulă, după cum ne asigură poetul-mărturisitor Radu Gyr,
melodul acestei suferinţe binecuvântate de 
Dumnezeu. Mucenicia
întemniţaţilor a întărit oastea Bisericii triumfătoare, a celor care
depun mărturie pentru împlinirea ţelului generaţiei lor:
Dumnezeu. Mucenicia
întemniţaţilor a întărit oastea Bisericii triumfătoare, a celor care
depun mărturie pentru împlinirea ţelului generaţiei lor:
Învierea
Neamului Românesc!
“Sunt, Doamne, copt pentru cules”, ne spune azi,
domnul Nicolae Purcărea, asemeni poetului.
Cine sunt culegătorii?
Alcătuită dintr-un şir
întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale
şi determinante pentru eroul cărţii, care, deşi s-a urmărit acest
lucru, nu a fost niciodată victimă, ci întotdeauna va fi consemnat
(alături de ceilalţi), de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai
obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc
în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al
XX-lea!...
Adevărate pagini de
Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste
s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare
celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la
Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al
epocii staliniste)”.
Lucrarea aceasta, cu
alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a
spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor
celor ce cred că
„Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu
o vor birui”!...
sursa
