în
concepţia greacă despre lume, vom găsi cam următoarele.
Vom găsi că puterea acestor cuvinte a provenit din înţelegerea că
oricât de departe s-ar cuprinde lumea exterioară cu privirea,
oricât de departe s-ar pătrunde în lumea exterioară, nu
numai că nu se va găsi esenţa acestei lumi exterioare, dar nu se va
găsi nici esenţa omului. Formulat pur şi simplu în cuvintele
actualei concepţii despre natură, s-ar putea spune: Aceşti oameni erau
convinşi că nicio concepţie despre natură nu poate să dea explicaţii
despre fiinţa omului.Dimpotrivă, ei erau, pe de altă parte, convinşi că această fiinţă a omului este legată cu întreaga natură răspândită în lume, şi că aşadar dacă omul reuşeşte să pătrundă în propria sa fiinţă, ar fi în stare ca prin cunoaşterea propriei sale fiinţe să ştie ceva esenţial şi despre lumea exterioară. Ei erau convinşi că din lume nu se poate lămuri pentru
început despre esenţa acestei lumi. Dar din esenţa omului, care
este un element component al acestei lumi, dacă o pot cunoaşte, pot
dobândi explicaţii despre esenţa lumii. De aceea: Cunoaşte-te pe
tine însuţi, pentru a cunoaşte lumea. – întru câtva,
acesta a fost impulsul.Orice iniţiere se desfăşoară în trepte – ne-am obişnuit să le numim grade –, în trepte, în grade. Acum, prima treaptă, primul grad al iniţierii egipteano-caldeene este desemnat prin cuvintele: cel care urmează să fie iniţiat trebuie să treacă mai întâi prin „Poarta omului” [ Nota 1 ]. Aceasta era întru câtva prima treaptă: trecerea prin poarta omului. Asta înseamnă că omul însuşi trebuia să devină poartă a cunoaşterii. Omul urma să fie cunoscut, deoarece dacă prin această poartă de intrare în lume a omului se cunoaşte însăşi esenţa omului, se poate pătrunde şi în esenţa lumii pe calea ocolită a omului. De aceea, „Cunoaşte-te pe tine însuţi” are aceeaşi semnificaţie cu păşirea în esenţa lumii prin poarta omului.
Ceea ce trebuie să cunoască cel care urmează să fie iniţiat la Poarta omului, era însăşi fiinţa omului.
Aceasta era ceva pe
care nu o putea găsi – oricât de departe şi oricât de
precis ar fi privit în jurul său – în ceea ce îi
arăta lumea exterioară. Celor din misterii le era limpede faptul că
în natura omenească rămăsese ceva din tainele existenţei, ceva
care poate fi găsit prin mijloace omeneşti în această natură
omenească, dar care nu poate fi găsit dacă omul îşi
îndreaptă privirea asupra lumii exterioare. Oamenii erau convinşi
de aceasta. Dacă omul îşi îndreaptă privirea asupra lumii
exterioare, va găsi în orice caz pentru început entitatea
fizică a naturii, răspândită în jurul omului. Numai că
această entitate terestră a naturii este oarecum numai un fel de văl,
un înveliş, în măsura în care o cunoaşte omul. Dar şi
ceea ce au în ziua de azi de spus ştiinţele naturii despre
această natură exterioară, aşa cum ni se oferă ea, este în esenţa
sa în aşa fel, încât nu poate da deloc explicaţii
despre sine însăşi. Apoi, omul îşi putea îndrepta
privirea – şi în vremurile vechi aceasta se făcea cu mult mai
intens decât se face în ziua de azi – în sus,
în afara naturii exterioare pe care o zărea aici, pe
Pământ, în jurul său, înspre lumea stelară. Acolo el
vedea ceva despre care ştia bine în acele timpuri vechi – o
cunoaştere care, faţă de lumea exterioară, s-a pierdut în ziua de
azi – că omul se află în legătură cu acestea aşa cum se află
în legătură aici pe Pământ cu regnul vegetal, cel animal şi
cel mineral. Se ştia că, aşa cum omul s-a născut din regnurile naturii
de pe Pământ, tot aşa s-a născut prin ceva care se află în
sine, din Cosmosul extra-teluric, din Cosmosul extra-pământesc.
În orice caz, ceea ce îl unea pe om cu acest Cosmos
extra-teluric, extra-pământesc, se dezvăluia cunoaşterii atunci
când omul trecea prin Poarta omului. Omul purta în sine
oarecum resturile unui context din care el s-a desprins la trecerea de
la natura lunară la natura Pământului. El purta în sine
resturile legăturii sale cu 
Cosmosul extra-pământesc. Omul era,
aşadar, condus la Poarta omului, acolo urma să-l cunoască pe omul
însuşi. El învăţa să cunoască în sine ceea ce putea
vedea doar în afară, anume lumea stelară.El învăţa să cunoască în sine însuşi cum el, ca om propriu-zis, nu este numai încadrat într-un trup pământesc alcătuit din regnurile naturii pământeşti, ci el învăţa să cunoască şi că în întreaga sa fiinţă omenească s-a revărsat ceea ce porneşte din întreaga lume stelară extra-pământească. Am putea spune că omul descoperea prin cunoaşterea de sine, natura cerului înstelat. El învăţa să cunoască cum coborâse, treaptă cu treaptă, înainte de a ajunge pe Pământ şi de a fi încorporat într-un trup fizic. Şi el urma să urce din nou aceste trepte trecând prin Poarta omului – de obicei se expuneau opt asemenea trepte. – El urma ca în timpul iniţierii sale să păşească oarecum pe calea inversă a acelor trepte pe care coborâse până când s-a născut aici, într-un trup fizic.
Ceea ce era însă pentru omul din vechime pregătire considerabilă, era faptul că el trebuia să parcurgă acea stare sufletească lăuntrică ce poate fi desemnată într-un singur mod, anume spunând că omul trebuia condus în măsura cea mai intensă prin acea groază pe care o simte omul întotdeauna atunci când este condus într-adevăr în deplină conştienţă în faţa a ceva pe deplin necunoscut. Acesta era esenţialul vechilor iniţieri, anume că oamenii trebuiau să preia într-adevăr în ei în modul cel mai intens acest sentiment; ei se aflau în faţa a ceva înaintea căruia nu se puteau afla în viaţa exterioară.
Pentru noi este deosebit de importantă trăirea ce se instala în om atunci când era condus la această Poartă a omului: După ce omul înţelesese sensul situării sale în faţa Porţii omului, omul înceta să se considere – iertaţi-mi expresia – animalul pe două picioare, ca rezumat al celorlalte regnuri ale naturii de aici, de pe Pământ. El începea să se considere cetăţean al întregului
Univers, începea să simtă că aparţine
cerurilor care pot fi văzute, şi acelora care nu pot fi văzute. El
începea să se simtă una cu întregul Cosmos, să se simtă
într-adevăr ca microcosmos, nu ca un simplu mic Pământ, ci
ca un mic Univers în sine. El îşi simţea legătura cu
planetele şi stelele fixe, se simţea astfel născut din Univers. Se
putea spune, oarecum, că el simţea că fiinţa sa nu se încheia
în vârful degetelor de la mâini, în
vârful urechilor, în vârful degetelor de la picioare,
ci că fiinţa sa se continua dincolo de această corporalitate a sa luată
de la Pământ, prin spaţiile infinite, şi prin aceste spaţii
infinite, dincolo, în spiritualitate. Acesta era rezultatul.Dacă transpunem în ziua de azi vechile trăiri în concepte abstracte: această stea are această influenţă, cealaltă influenţa aceea, ş.a.m.d., acestea sunt numai concepte abstracte. În acele vechi timpuri era vorba de trăirea nemijlocită, de urcarea reală a diferitelor trepte prin care coborâse omul înainte de a
se naşte. Abia atunci
când omul avea această conştienţă vie, când ştia din
propria sa trăire că este un microcosmos, abia atunci era considerat
matur să parcurgă o a doua treaptă, să urce la următorul grad, care era
pe atunci gradul propriu-zis al cunoaşterii de sine. Aici omul putea
trăi ceea ce era el însuşi. Aşadar ceea ce am caracterizat
mai înainte drept esenţă, dar care este şi esenţa Universului,
putea fi găsită de către omul acelor timpuri doar în om; dar
pentru aceasta, dacă omul voia să găsească accesul în Univers,
trebuia să treacă prin Poarta omului. În cadrul acestui al doilea
grad, oarecum se punea în mişcare tot ceea ce fusese aflat la
gradul întâi drept cunoaştere trăită. Despre această
ajungere în mişcare este în ziua de azi şi mai dificil să
se dea o reprezentare.Omul actual ar putea percepe ceea ce a fost sentenţa greacă apolinică, deviza greacă apolinică: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. El ar putea voi oarecum să trăiască aceste cuvinte: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, ar putea încerca, datorită faptului că s-au menţinut tradiţiile de parcurgere a aceloraşi căi de
iniţiere, pe care
le-a dat, să zicem, iniţierea regală egipteano-caldeeană, putea
încerca aşadar să urce prin cele patru trepte aşa cum se urca
în acea perioadă precreştină, pentru a deveni Christophor.Atunci omul ar fi făcut o experienţă absolut deosebită. Dacă urma această deviză „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, dacă încerca să pătrundă în sine trecând şi prin acele stări de groază care erau parcurse pe atunci, apoi, prin trăirea ulterioară a modificărilor, prin transpunerea ulterioară în mişcare a celor parcurse mai întâi în stare de repaus, el putea face experienţa că acum nu găseşte nimic, că nu găseşte în sine esenţa omului.
Desigur că deviza „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” este valabilă şi pentru omul actual, dar această cunoaştere de sine nu îl mai duce la cunoaşterea lumii. Ceea ce mai găsise omul în sine în vechea stare sufletească drept legat de esenţa lumii, ceea ce el nu putea găsi în lumea exterioară, ceea ce trebuia să caute pe calea cunoaşterii de sine pentru a avea cunoaşterea lumii, acel centru fiinţial omenesc lăuntric pe care îl putea lua apoi cu sine în lumea exterioară pentru a deveni Christophor, pe acela omul nu îl găseşte în sine în ziua de azi, acela nu mai este aici.
Oamenii cu conceptele lor absurde actuale, cultivate prin aşa-numita ştiinţă, sunt de părerea că: omul este om.
Actualul englez, sau francez sau german este om, la fel cum era vechiul egiptean. Reculegându-se după regulile iniţierii, găsea în sine ceva pe care omul actual nu îl poate găsi în sine, deoarece a dispărut, deoarece nu mai este. Omului i-a scăpat, pentru om s-a pierdut ceea ce mai putea fi găsit în starea sufletească a grecului din perioada precreştină şi, parţial, post-creştină. Aceasta s-a pierdut, a dispărut din entitatea omenească. Organizaţia umană de astăzi este alta decât era în vremurile vechi.
Care este cea mai importantă capacitate a sufletului omenesc în epoca noastră?
Aceasta este intelectualitatea.
Omul trebuie să-şi dezvolte şi alte forţe sufleteşti, nu numai facultatea de a înţelege, de a raţiona, această accentuare este acum atât de intensă pentru că omul simte că această capacitate este capacitatea propriu-zisă a epocii, şi pentru că facultatea de a înţelege vrea să irumpă peste om, el nu trebuie să lase celelalte capacităţi să se atrofieze. Tocmai pentru că facultatea de a înţelege joacă un rol aşa de important în epoca sufletului conştienţei, tocmai de aceea se accentuează în ziua de azi atât de des că nu trebuie ca omul să lase sentimentul, senzaţia să se atrofieze, ceea ce este deosebit de important tocmai în acest caz în care este evident că intelectul joacă un rol atât de mare.
În vremurile mai vechi se diferenţiau oamenii care puteau fi atenţi la vieţile pământeşti repetate şi cei care nu erau atenţi la acestea. Însă aceasta s-a retras, şi eu am vorbit adesea despre faptul că a fost tocmai sarcina creştinismului să lase să se retragă pentru un timp acest val evolutiv care trezeşte în om conştienţa vieţilor pământeşti repetate.
Întreaga constituţie a Bibliei este totuşi aşa că reîncarnarea nu este ceva evident în cadrul Bibliei, nu este ceva care să fie evident.
În necesitatea de evoluţie a omenirii se află faptul că o vreme s-a retras conştienţa vieţilor pământeşti repetate, pentru ca omul să se obişnuiască să abordeze serios şi intens fiecare viaţă pământească.
Dar acum suntem, cum ar fi, la o întoarcere a acestui lucru; acum suntem întru-un fel în situația că nu progresăm dacă nu ne întoarcem privirea spre viețile pământeștei repetate.
Acum, acele elemente spirituale care vor să aducă omului conştienţa vieţilor pământeşti repetate trebuie să poarte în spatele culiselor existenţei o luptă dusă împotriva acelora care vor să lase să pătrundă în conştienţa omului numai vechile elemente şi impulsuri.
Aceasta este o luptă importantă la care trebuie să participăm, dacă vrem să privim în ceea ce se desfăşoară de fapt în spatele culiselor evoluţiei omeneşti, a evoluţiei Universului în general!
Atunci când omul se dăruieşte gândurilor care sunt alcătuite după modelul ştiinţelor naturii, el nu poate fi, pur şi simplu, matur pentru timpul actual.
Atunci când omul vrea să ordoneze doar ceea ce se află aici, în lumea fizică, dacă gândeşte numai asupra a ceea ce se află aici, în lumea fizică, şi nu vrea să accepte nimic altceva, atunci doar distruge.
Ceea ce se petrece aici poate fi doar o copie a lumii spirituale:
Fie omul abordează războiul astfel încât îl luptă în sufletul său, ceea ce înseamnă că oamenii se adâncesc spiritual,
fie această luptă, care trece prin conştienţă ca printr-o sită atunci când omul vrea să gândească doar aşa cum gândeşte prezentul, se descarcă prin aceea că dezactivează omul, sufletul omenesc, în lumea exterioară, şi cauzează tot ceea ce vedeţi dumneavoastră acum.
Dacă reflectaţi la aceasta, veţi înţelege că omeniri actuale îi revine într-adevăr sarcina să se îndrepte către spirit, că această atitudine este prescrisă cu necesitate de evenimentele mondiale.
Cel care înţelege lumea spirituală şi relaţia ei cu lumea fizică, acela ştie că domnesc anumite legi, chiar dacă aceasta nu este o consecinţă logică, dar consecinţa logică stă tocmai în gândirea analitică, nu în cea formatoare, nu în gândirea contemplativă pe care am caracterizat-o.
Dumneavoastră vedeţi că astfel de legi nu domnesc nici în exterior în aşa fel încât să existe absolut rigide, solide, sub formă de cifre, dar ele există.
Luaţi numai o lege care, desigur, are şi excepţii: că – spre binele omenirii – se nasc pe Pământ tot atâţia bărbaţi câte femei. S-ar putea întâmpla, gândind pur teoretic, ca, spre nefericirea omenirii, să intervină o dată şi situaţia în care, într-un secol oarecare, doar a douăzecia parte din omenire să fie bărbaţi, iar restul să se nască femei!
Astfel de legi aşadar, care nu pot fi întemeiate pe logică, şi care pot fi înţelese numai spiritual-ştiinţific, astfel de legi există. O astfel de lege este însă şi aceasta: în măsura în care oamenii îşi pătrund sufletul cu recunoaşterea spiritualului, aşa cum am descris eu astăzi, astfel încât şi ceea ce este spiritual în epoca noastră să curgă în conştienţă, în aceeaşi măsură se poate desfăşura în omenire şi viaţa obişnuită în comun, în aceeaşi măsură pot depăşi oamenii impulsurile antisociale şi ceea ce lucrează împotriva socializării.
Numai că oamenii nu au în ziua de azi curajul să lase într-adevăr spiritualul să intervină în conştienţa nemijlocită. Dar cel puţin câţiva oameni ar trebui să ştie că azi e necesar ca spiritualul să intervină nemijlocit în conştienţă.
Oamenii ar trebui să preia cunoaşterea ce poate fi preluată prin raţiunea omenească sănătoasă.
Nu este necesar ca omul să fie întotdeauna eliberat de trup pentru a dobândi o cunoaştere care acţionează în lume în aşa fel încât acţiunea este independentă de ceea ce înfăptuieşte omul în raza de acțiune a truplui. Aceasta este sarcina Adevărului, celelalte sunt caricaturi ale Adevărului.
Dar aceste caricaturi ale sarcinii spirituale propriu-zise ale prezentului sunt cele care determină nenorocirea timpului nostru, sunt cele care aduc ţara într-o fundătură.
Oamenii scriu despre iubirea faţă de oameni, despre creştinism, despre tot felul de lucruri. Ceea ce scriu ei este foarte frumos, şi oamenii care le citesc găsesc şi ei că lucrurile sunt minunat de frumoase. Şi totuşi, acestea nu sunt decât concepte uzate, care continuă să se rostogolească în capete sau în inimi. Şi rostogolindu-se astfel, scriitorul sau cititorul stau în spatele lor, şi acestea au efectul pâinii îndulcite, atunci când oamenii dospesc
voluptuos în
dragostea pentru asemenea cuvinte. Oamenii pot visa atât de
frumos când spun: Christos a vorbit despre iubirea aproapelui,
creştinismul trebuie să înflorească din nou – şi aşa mai departe.
Acolo omul nu trebuie să se angajeze din lăuntrul sufletului, cu toată
fiinţa sa, faţă de lumea spirituală concretă, aşa cum cere ştiinţa
spirituală.Dar tocmai asta este problema, ca oamenii să abordeze lucrurile cu seriozitate.
Dacă aceste lucruri sunt recunoscute teoretic, şi totuşi oamenii nu fac din nou altceva decât să venereze wilsonianismul sau să decadă în şovinismul naţional şi să vorbească aşa cum se vorbeşte tocmai în ziua de azi, atunci rămâne acest timp catastrofal.
Şi el va rămâne până când oamenii vor admite să preia într-adevăr lumea spirituală, aşa cum trebuie preluată în ziua de azi lumea spirituală: cu conştienţa, concret, fără teamă şi fără ezitare.
Cel care înţelege aceasta
va şti unde se caută Spiritul, şi
acolo va fi o perspectivă de mântuire în viitor. Acolo unde nu va fi căutat spiritul, indiferent dacă sunt învingători sau învinşi, acolo nu va fi mântuire în viitor!
Oamenii unei părţi a lumii pot cere miliarde de la ceilalţi, şi aceste miliarde vor deveni aur incandescent şi vor acţiona distructiv, în timp ce, pe de altă
parte, sărăcia, atunci când este înaripată
de spirit, va purta totuşi oamenii în înălţimile unde
urmează să conducă viitorul evoluţiei omenirii.Nici privirea înspre ceva exterior nici jurămintele faţă de noi idoli, aşa cum se pregăteşte acum, nu pot salva omenirea, ci numai rămânerea la Spirit, rămânerea în Spirit, acţiunea în Spirit.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA187/GA187_CF04.html
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA187/GA187_CF08.html
