superioară, înţelegerea
exactă. Am arătat deja că atunci când intri în lumea
elementară este ca şi cum ţi-ai băga capul într-un furnicar – ca
să folosesc o imagine grotescă –, adică îţi adânceşti
conştienţa în lumea elementară încât gândurile
devin fiinţe vii care încep să manifeste o viaţă independentă iar
conştienţa pătrunde în această viaţă. Iată, de fapt, ce se
petrece cu sufletul clarvăzător: omul are totdeauna în sufletul
său anumite părţi pe care, ca să spunem aşa, nu le stăpâneşte
deplin şi pentru care are simţăminte speciale. Faţă de aceste lucruri
de care este ataşat într-un mod foarte personal, Ahriman exercită
o activitate cu totul deosebită. Există în sufletul omenesc părţi
care, într-o anumită măsură, se pot izola de ansamblul acestui
suflet. Şi pentru că omul nu este deloc stăpân pe aceste
incluziuni, Ahriman se năpusteşte asupra lor. Şi prin activitatea lui
Ahriman, care este nelegitimă prin faptul că îşi depăşeşte
limitele ce i-au fost stabilite, apare tendinţa ca părţi din entitatea
umană eterică, chiar şi din cea astrală, care au tendinţa de a se
separa de restul vieţii sufleteşti să devină independente, să se lase
modelate de Ahriman, care le dă atunci o formă umană. În fond,
toate gândurile care sunt în noi au posibilitatea de a lua
forma umană. Dacă omul se află în faţa acestor gânduri ca
fiinţe-gând, dacă apoi Ahriman are prilejul să facă independentă
o astfel de parte a sufletului omenesc, să-i dea formă umană, şi te
trăieşti pe tine în lumea elementară, stai atunci în faţa
acestei părţi devenită independentă a entităţii tale ca în faţa
Dublului tău. Acesta este o parte a sufletului omenesc căruia Ahriman
îi dă forma umană. Trebuie doar să îţi dai seama că atunci
când păşeşti în lumea elementară, când eşti în
afara corpului tău fizic, în toate raporturile se modifică ceva.
Când eşti în corpul tău fizic nu poţi sta în faţa ta
însăţi; când însă, cu corpul tău eteric pătrunzi
în lumea elementară, poţi fi în acest corp eteric şi totuşi
să îl vezi din afară, aşa cum vezi Dublul. Asta se înţelege
prin Dublu. În fond, dacă vrem să ne exprimăm direct, el este o
parte a însuşi corpului eteric. În timp ce reţii în
tine o parte a acestuia, o altă parte se separă, devine obiectivă. Poţi
să o vezi, este o parte a propriei noastre entităţi, căreia Ahriman i-a
dat forma pe care o are el însusi. Căci Ahriman caută să includă
totul în legile lumii fizice. În lumea fizică domnesc
Spiritele formei şi ele împart această suveranitate cu Ahriman,
încât el poate foarte bine să realizeze cu o parte a
entităţii omeneşti ceea ce poate fi desemnat drept modelare a unei
părţi a entităţii omeneşti ca Dublu.Această întâlnire cu Dublul este un fenomen relativ elementar şi el poate apărea sub efectul unor impresii şi impulsuri subconştiente deosebite ale sufletului uman, poate apărea chiar dacă omul nu este clarvăzător. Se poate întâmpla ca un om oarecare să fie un intrigant şi să fi provocat necazuri multor oameni prin intrigile sale.
Când ţii seama de karma umană, de ansamblul legilor destinului uman, trebuie să îţi spui că în sufletul omenesc sunt multe lucruri din karmă achitate şi multe neachitate. În viaţa pământească deja scursă, el a comis multe greşeli care trebuie să fie compensate. Multe lucruri care nu sunt încă achitate, aflate în adâncul sufletului, rămân karmă necompensată. Toate sufletele au o astfel de karmă necompensată.
Johannes Thomasius trebuie în mod deosebit să conştientizeze karma necompensată acolo unde entitatea sa interioară se împarte în sinea obişnuită şi cealaltă Sine. Şi tocmai aici se evidenţiază foarte mult din partea de karmă necompensată, ceea ce de fapt poate constata cu uşurinţă fiecare suflet când, puţin câte puţin, înaintează spre clarvedere. Sufletul care o face se naşte – adică intră în existenţa
fizică prin naştere –
în aşa fel încât se vieţuieşte iniţial pe sine cu
dispoziţii proprii tinereţii. Nu găseşti totdeauna suflete
înclinate să fie un Krishnamurti [38].
Trăieşti în această lume aşa
cum fac firesc copiii, pentru avantajele lor, chiar dacă mai
târziu devin clarvăzători. La un anumit moment – asta depinde de
karmă – poate izbucni viziunea lumilor spirituale. Dar de fapt tocmai
sufletul clarvăzător – şi este important să fie aşa –, dacă el este
deosebit de elegiac ca dispoziţie, are ceva tragic, ajunge să vadă
apărând această viziune a propriei sale tinereţi ca pe o entitate
obiectivă [39]. Apare
o viziune a tinereţii din care ai crescut, despre care spui: Ce-ar fi
devenit această tinereţe, acum aproape străină, dacă n-ar fi fost adusă
la clarvederea spirituală? În om are loc atunci realmente o
sciziune. El vieţuieşte un fel de nouă naştere şi îşi vede
retrospectiv propria tinereţe ca o entitate străină. Dar în
această tinereţe sunt multe lucruri despre care se spune că nu le va
putea achita în această încarnare. O grea karmă
rămâne înmormântată aici, care va trebui să fie
compensată mai târziu, sau te strădui să o compensezi încă
de acum. În sufletul lui Johannes sunt multe din această karmă
necompensată.Astfel de karmă necompensată, o vieţuire precum aceea de a-ţi privi tinereţea ca pe o altă
fiinţă, este ceva ce se trăieşte interior,
Lucifer nu are acces la o astfel de experienţă. El poate izola, poate
lua o parte din substanţa corpului eteric şi să o însufleţească
oarecum cu karma care nu a fost compensată.Omul, în timp ce se familiarizează cu lumea elementară – şi anumite semne ale acestei familiarizări se păstrează şi când el se ridică în lumea spirituală –, trebuie să-şi însuşească capacitatea de metamorfozare, fiindcă în lumea spirituală totul este în transformare, fiindcă acolo nu există o formă rigidă, definitivă. Formă este numai în lumea fizică. În lumea elementară există mobilitate, capacitate de metamorfozare. Dar de acest lucru se leagă şi faptul că, totul fiind în continuă transformare, pot apărea confuzii atunci când îţi iese în cale ceva de natura fiinţei. Totul este într-o transformare continuă. Dacă, să spunem aşa, nu te adaptezi imediat, ajungi să confunzi lucrurile. Este ceea ce i se întâmplă lui Johannes Thomasius când are la început în faţa sa pe cealaltă Philia, iar apoi el ia Dublul drept cealaltă Philia. Astfel de confuzii pot să apară foarte uşor. E necesar să înţelegem bine că mai întâi trebuie să răzbatem la contemplarea adevărată a lumilor superioare şi că tocmai acolo pot apărea confuziile datorate acestei continue metemorfozări. Iar felul cum apar aceste confuzii este foarte important pentru mersul evoluţiei unui suflet.
Am subliniat că pătrunzi în lumea spirituală cu amintirea, că la început nu ai nici o impresie nouă, ci trebuie să laşi să vorbească ceea ce ai fost, că trebuie să asculţi, ca entitate redusă la un punct, dialogul care are loc între ceea ce ai fost tu însuţi şi mediul spiritual. Păstrezi această amintire. O păstrezi şi între moarte şi o nouă naştere. Ceea ce ai fost este prezent iniţial chiar în lumea spirituală. Amintirea existenţei sensibile reale dintre naştere şi moarte este clar prezentă înăuntrul sufletului şi dăinuie între moarte şi o nouă naştere. Dar dacă vrei, ca suflet clarvăzător, să înaintezi spre adevăratul Eu, atunci înveţi să recunoşti că este necesară o hotărâre, o faptă spirituală. Şi despre aceasta putem spune: Ea trebuie să fie hotărârea fermă a voinţei de a stinge în tine, de a uita ceea ce ai adus în lumea spirituală ca amintire a ta; printr-o hotărâre de voinţă trebuie să ştergi în tine amintirea a ceea ce ai fost, cu toate detaliile ei. Ajungi atunci la acel ceva ce poate lumina palid deja şi pentru trepte clarvăzătoare şi de cunoaştere anterioare.
Toate aceste lucruri există în fond şi ca realitate în fiinţa omenească, dar omul nu ştie nimic despre asta. În fiecare noapte omul trebuie să se stingă în acest mod inconştient. Dar este cu totul altceva ca
în deplină conştienţă
să îţi supui Eul-amintire uitării, nimicirii, abisului, să stai
realmente o clipă în lumea spirituală la marginea abisului
existenţei ca neant în faţa neantului.Este experienţa cea mai cutremurătoare ce o poţi avea şi trebuie să te îndrepţi spre ea cu o mare încredere. Pentru a merge ca neant în faţa abisului trebuie să ai încredere că atunci eşti întâmpinat din Cosmos de adevăratul Eu. Şi aşa se întâmplă. Când, la marginea abisului existenţei, ai înfăptuit această stare de uitare, atunci ştii: tot ce ai vieţuit până acum este şters; tu însuţi ai şters; dar dintr-o lume pe care tu însuţi nu ai cunoscut-o până acum, dintr-o lume aş spune supraspirituală, îţi vine în întâmpinare adevăratul tău Eu, care era încă învăluit în cealaltă Sine. Abia acum, după ce te-ai stins complet, te întâlneşti cu adevăratul tău Eu, faţă de care eul din lumea fizică nu este decât imaginea-umbră, maya. Căci adevăratul Eu al omului aparţine lumii supraspirituale, iar omul trăieşte cu adevăratul său Eu – faţă de care eul din lumea fizică nu este decât o palidă imagine-umbră – în lumea supraspirituală. Astfel, drumul de înălţare în lumea supraspirituală este o vieţuire interioară, vieţuirea unei lumi cu totul noi la marginea abisului existenţei şi primirea adevăratului Eu din această lume supraspirituală, la marginea abisului existenţei. Această descriere am făcut-o ca o punte între consideraţiile de azi şi cele de mâine. Ea ar trebui într-un fel să ne preocupe în răstimpul dintre azi şi mâine dimineaţă, ca un element de legătură între consideraţiile de azi şi cele de mâine, care vor avea legătură cu cele spuse azi despre întâlnirea din faţa abisului existenţei.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA147/GA147_CF7.html
