Invataturile unui calugar!
L-am intrebat cum se produc vindecarile,
ce se intampla cand cineva vine la el.
”Eu, omul, nu ma gandesc ca as
avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin
mine. Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine, ce problema are,
ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac –
ma rog impreuna cu el. Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand
doi se strang in numele Lui, ca atunci si El este cu noi. Pentru mine
este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei. Eu nu
privesc omul intrand la mine, ci pe Dumnezeu in om patrunzand in
chilie.
La sfarsit simt cum omul este mai
usor, mai senin. Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el – Dumnezeu
stie – imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.
Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin
mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt
ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si
miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului
in Dumnezeu.”
L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :
“Atat timp cat il privesti pe
Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.
Cauza nu sunt cei din jur, ci cum il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai
credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate
sta intre tine si Dumnezeu. Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii
si in inima ta o sa gasesti linistea. Acolo te asteapta Dumnezeu.
Mintea este prima care, fie se deschide si prin gandurile tale IL lasa
pe Elsa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te
impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei
tesatura.
Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”
L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:
”Te lupti sa ajungi mai aproape de
Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste, o indoiala in ceea ce
priveste relatia ta cu Dumnezeu. Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai
ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa
iti aduca apropierea si cauti si cauti neincetat.
Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine.
Poti trai o intreaga viata
preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta
exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiratia
lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”
L-am intrebat cum dupa ore
petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te
intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in
jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea o vibratie de
pace in jur care linstea multimea.
“Oboseala vine din lupta fiintei
cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi
viata din tine si obosesti, si este si normal pentru ca mergi contra
curentului.
Iubirea este curgerea vietii.
Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine
si nu mai opui rezistenta la ceva”.
Si m-a intrebat: ”ai obosit
vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?
Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta.
Atunci te deschideai prin inima.
Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata. Si mintea
cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in
esenta mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si
cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea
lupta interioara este cea care epuizeaza.”
L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:
“Nu trebuie sa te zbati ca sa
iesi, pentru ca te afunzi si mai rau. Si vine o vreme cand intelegi ca
nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca
viata curge lin, nu este o stradanie. Lupta are loc pana cand se
coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai
linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.
L-am intrebat cum a ajuns el la
aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a
rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur,
dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si
apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit
rugaciunile pe care le simtea cu sufletul. Nu s-a indoit nici un moment
si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat
timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai
mare binecuvantare, bogatia inimii.
I-am spus ca in opinia mea
biserica s-a indepartat de credinciosi, a pierdut legatura, si intr-un
fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei
aveau puterea sa o consolideze.
“Biserica este o institutie
alcatuita tot din oameni. Si omul s-a indepartat de aproapele sau. Si
aceasta din teama. Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra
nealterate, din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe
invatatura si au uitat de ce este mai important: cei carora li s-a
adresat Christos prin invataturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar
Apostolilor, el a iesit in lume. Dar si in Biserica sunt oameni si
oameni.
Ce poti face tu ca om este sa
studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi
acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentru ca daca doar le
rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugaciune omul
se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.
Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte. Nu e datoria
noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti, sa nu
judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura – si ne gasim
singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”
Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.
”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele, asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”
Si de cate ori se oprea din
vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui
falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului
lui.
Aceasta fiinta se adresa cu un
respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat
ce simte el cand vorbeste cu un om:
“Eu cand vorbesc cu un om, il
privesc pe Sfantul Duh in el. Sa fii lipsit de respect la adresa unui
om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui
Dumnezeu.
Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau,
uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu
respect, rar, nu te grabi sa vorbesti. Cuvintele sunt alcatuite din
Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect,
stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.
Lasa ca fiecare cuvant sa vina din
sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge
sufletul celui caruia i te adresezi. Ceea ce spui tu daca este lipsit
de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea
va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in
sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei
sufletului lui.”
La plecare doream din suflet sa ii
daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la
intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si
sa il binecuvantez. Ma gandeam cum pot eu, omul, sa fac acest gest
asupra lui aflat parca in aceasta lume, dar neapartinand ei si mi-a
explicat:
”cand faci ceva cu toata inima
lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu
binecuvanteaza cu puterea omului, ci cu cea a Duhului si in fata Sa
toti suntem egali.”
Fiintele iluminate pasesc printre
noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la
trecerea lor prin viata noastra.
sursa :http://daniilgaucan.wordpress.com/2011/05/20/invataturile-unui-calugar/
sursa :http://daniilgaucan.wordpress.com/2011/05/20/invataturile-unui-calugar/
Inima mea va binecuvanteaza in numele Tatalui , al Fiului si al Spiritului Sfant . Amin.
