Când omul se

trezeşte, corpul
astral şi eul se transferă, pur şi simplu, în corpul fizic şi
în corpul eteric, se unesc cu ele, aşa cum se combină hidrogenul
şi oxigenul. Dar lucrurile nu stau aşa. Clarvederea percepe lucrurile
astfel (v. fig. 7, planşa 4): dacă avem aici corpul fizic, şi aici
corpul eteric,
corpul astral vine, ce-i drept, în ele; la fel şi eul; corpul
astral şi eul vin în corpul fizic şi corpul eteric, şi aici vedem
această tranziţie. Dar această tranziţie, care constă în aceea că
corpul astral şi organizaţia eului „cuprind“ („apucă“) corpul fizic şi
corpul eteric, nu este totul.
Şi aici începe un fapt al vieţii
extrem de important.
Să ne îndreptăm atenţia mai întâi către
organizaţia eului. La revenirea de la trezire, organizaţia eului nu
„cuprinde“ doar corpul eteric şi corpul fizic, ci ea cuprinde, în
corpul omului, lumea exterioară, forţele lumii exterioare. Ce
înseamnă aceasta?
Reprezentaţi-vă aici gravitaţia, care
acţionează astfel (v. fig. 8):

În direcţia acestui vector al
gravitaţiei stăm noi în verticalitate, când ne trezim.
Reprezentaţi-vă – simplu – forţa gravitaţiei, care acţionează aici,
deci direcţia forţelor ponderale. Aici există însă două
reprezentări, acest lucru trebuie să vă fie foarte clar: o reprezentare
ar putea consta în aceea că eul – să facem abstracţie la
început de corpul eteric – cuprinde corpul fizic; corpul fizic se
include în gravitaţie, nu-i aşa? Noi ne plasăm în
gravitaţie; atunci când mergem, trebuie să ne căutăm echilibrul,
ş.a.m.d. Aceasta ar fi o reprezentare: noi cuprindem la trezire cu eul
corpul fizic; corpul fizic este greu, el se supune forţei ponderale a
Pământului, şi acum noi ne supunem, prin corpul nostru fizic,
forţei ponderale a Pământului, şi avem prin aceasta o legătură
mijlocită cu forţa fizică a gravitaţiei. Aceasta este o posibilitate.
Este la fel ca şi cum eu, prin greutatea cărţii, am o relaţie mijlocită
cu gravitaţia, prin aceea că apuc cartea. Aceasta este o reprezentare:
ea este incorectă, nejustă. Cealaltă reprezentare este următoarea: eul
se strecoară în corpul fizic, cuprinde corpul fizic; dar se
strecoară într-atât înăuntrul său,
încât îl face imponderabil. Corpul fizic îşi
pierde ponderabilitatea prin aceea că în el se strecoară eul.
Aşadar, când eu, ca om treaz, stau în poziţie verticală,
pentru conştienta mea, pentru eul însuşi, pentru organizaţia
eului, care-şi are expresia fizică în organismul caloric,
gravitaţia este învinsă. Nu există nici o posibilitate de a intra
în relaţie cu gravitaţia în mod mijlocit, indirect. Eul
intră în relaţie directă, nemijlocită, se instalează ca eu
în gravitaţie, deconectează aşadar corpul fizic. Asta se petrece
aici. Vă instalaţi permanent cu organizaţia eului în gravitaţia
reală a Pământului, atunci când mergeţi: nu prin
intermediul corpului fizic, ci prin relaţionarea directă cu teluricul.
Tot astfel stau lucrurile cu corpul eteric. Şi corpul eteric este
conectat în (anumite) forţe. Să luăm una dintre aceste forţe. Am
atras adesea atenţia asupra faptului că, prin faptul că umblăm, ca
oameni, pe Pământ, suntem supuşi unei foarte puternice forţe
ascensionale. Avem creierul, care cântăreşte în medie 1500
g. Dacă această greutate de 1500 g. ar apăsa pe baza creierului, cu
arterele ei fine, acestea ar fi strivite imediat. Dar această greutate
nu apasă pe baza creierului, ci în realitate pluteşte în
lichidul cefalorahidian. Prin aceasta creierul se supune unei forţe
ascensionale, îşi pierde atât din

greutate, cât
corespunde greutăţii masei de lichid dislocat. Această masă de lichid
dislocat are o greutate care este cu cca 20 g mai mică decât
greutatea creierului însuşi, astfel încât creierul nu
apasă pe baza sa decât cu o greutate de 20 g. Avem aşadar un
creier, care însă nu este apăsat, ci posedă o forţă ascensională.
În această forţă ascensională trăim noi, corpul nostru eteric
trăieşte în ea. Dar prin aceea că ne strecurăm cu propria
organizaţie a eului în propriul corp eteric, stăm nu în mod
mijlocit, indirect, în forţa ascensională, ci stăm direct, cu
propria organizaţie a eului în această forţă ascensională. Cu
toate forţele Pământului, cu întreaga lume fizică stă
organizaţia noastră umană în legătură, şi anume într-o
legătură direct-nemijlocită, şi nu într-una indirectă.
Cu ce stă organizaţia eului în legătură? Organizaţia eului stă
în primul rând în legătură cu gravitaţia, cu
pământescul. Căci, dragii mei prieteni, ceea ce fizicienii numesc
materie, nu există. În realitate nu există decât forţe, ca
de pildă gravitaţia – există fireşte şi alte forţe, anumite forţe
electrice, forţe magnetice –, şi cu toate acestea stă organizaţia eului
în legătură nemijlocită, şi este, la omul normal, în tot
timpul stării de veghe, în lăuntrul lor. Putem spune: tot ceea ce
este cuprins în (noţiunea de) Pământ constă în aceste
forţe. Cu tot ce este cuprins în (noţiunea de) apă, cu ceea ce se
află în stare de echilibru, cu acestea stă organizaţia eului
în legătură nemijlocită. Cu tot ce este gazos
[ N.Tr. 13 ] – nu-i aşa,
noi trebuie să învăţăm în cadrul fizicii pe lângă
mecanica obişnuită şi o hidromecanică, o aeromecanică, căci procesele
de echilibru şi procesele meteorologice îşi au în aer
configuraţia lor deosebită –, stă organizaţia eului în legătură
nemijlocită. Apoi, organizaţia eului mai stă în legătură cu o
parte a stării calorice universale, cu o parte a forţelor generale
termice, prin care trecem mereu,

când trăim in lumea fizică:
organizaţia eului:
|
Pământ
Apă
Aer
Căldură |
corpul astral:
|
Căldură
Lumină
Chimism
Eterul Vieţii |
Am „împărţit“ «căldura», pentru că este vorba doar
de o parte a ei. – Ne trezim, şi ne plasăm ca spirit cu propria
organizaţie a eului în lumea forţelor terestre. Legătura noastră
cu ele este, în realitate, nu una mijlocită fizic, ci una magică.
Doar că această legătură nu poate fi stabilită decât spaţial,
limitată pur spaţial prin limitele organismului nostru. Dacă
începeţi să înţelegeţi, că legătura propriei noastre
organizaţii a eului nu este una fizică, ci una magică, atunci aţi
câştigat foarte mult.
ceea ce în
jurul nostru poate fi perceput în iluminaţie are la bază,
fireşte, ceva, şi anume în eter, astfel încât putem
spune: Lumina este o forţă eterică. Noi vorbim în ştiinţa actuală
despre lumină ca despre ceea ce este conţinut în ceea ce este
luminat. Ştiinţa spirituală vorbeşte astfel despre lumină: ea numeşte
lumină şi ceea ce stă la baza altor percepţii senzoriale, ca de pildă
lumina percepţiilor tonale. Atunci când avem percepţii tonale,
fizica „exterioară“ este tentată să vorbească în exclusivitate
despre corelatul exterior al percepţiei tonale, despre mişcarea
aerului. Aerul ce se mişcă este doar mediul adevăratului element tonal.
Adevăratul element tonal este de natură eterică, şi vibraţia aerului
este doar efectul acestei vibraţii eterice. Lumina trăieşte şi în
senzaţia olfactivă. Pe scurt, tuturor

percepţiilor le stă la bază, ca
lumină, un element mult mai general decât ceea ce este numit
lumină în fizica actuală.
Cu această lumină stă în legătură corpul astral, cu tot ce stă la
baza percepţiilor senzoriale pe Pământ, nu pe cale ocolită, prin
intermediul corpului eteric, ci direct. Acest lucru este deosebit de
interesant. La exterior, lumina trăieşte în eter, dar şi noi avem
eteric în noi. Lumina acţionează asupra corpului eteric. Dar noi
nu stabilim, la trezire, o legătură doar cu această lumină, care este
în noi, ci, prin evitarea acestei lumini, ne includem în
lumina care este în exterior. La fel stau lucrurile cu chimismul
exterior, care acţionează în Univers. Şi în acest chimism
ne includem într-un mod nemijlocit. Şi aceasta este foarte
important, căci astfel se afirmă, că omul treaz este implementat
într-un chimism cosmic. Dar ştiinţa noastră actuală nu
cunoaşte decât chimismul a-vital, anorganic, în cel mai
bun caz puţin din chimismul organic, dar nu cunoaşte deloc acel chimism
care este chimismul general universal; în el ne includem noi la
trezire. Şi tot aşa ne includem noi in viaţa generală universală,
în eterul vieţii: totul în mod nemijlocit.
Şi aceasta, aşa cum v-am schiţat, trebuie realizat când
omul, aşa cum am descris aceasta anterior, îşi clădeşte, treptat,
cel de-al doilea corp din primul, şi apoi pe al treilea. Toate
acestea trebuiesc realizate prin aceea că omul se „cufundă“ în
aceşti agenţi cosmici-tereştri, pătrunzându-i cu
propria-i fiinţă.

El trebuie să pătrundă în această lume
prin
el însuşi.
În cadrul ochiului, organizaţia eului şi corpul
astral ajung în mod nemijlocit la ceea ce poate fi desenat fizic,
se angrenează în ochi direct în fizic. În ce priveşte
ochiul, suntem foarte aproape de a înţelege realitatea faptică,
întrucât suntem nevoiţi să o facem prin această izolare a
ochiului, căci ochiul este plasat aproape în afară şi, în
cursul vieţii embrionare, este inclus din afară
[ N.Tr. 14 ]. Acest procedeu de
observare este aplicat în cazul ochiului. Dar acest lucru este
valabil pentru întregul organism uman. Omul trebuie înţeles
în totalitatea sa, în mod esenţial-fizic, spiritual-fizic,
astfel încât să se adauge la forţele terestre şi forţele
„volatile“ ale luminii. În cadrul organizaţiei umane trebuie
recunoscut ceea ce este prezent în om, aparţinând ambianţei
sale, şi pătruns de om în acest mod nemijlocit, construcţia
pur-fizică – aceasta ar trebui să fie cu-noscut.
Pentru a deveni conştient este necesar să poată
ieşi. Conştienta se dobândeşte prin „străbatere“ (germ.
durchdringen: a pătrunde, a îmbiba, a străbate, a răzbate). Simpla
intrare duce la trezire; la conştienţă se ajunge prin străbatere.
Rămânerea, blocarea în interior înseamnă trecerea de
la somn, care este o stare de inconştienţă sănătoasă, la o stare de
inconştienţă patologică, mai precis, omul se trezeşte, dar

nu devine
conştient (nu atinge stadiul conştienţei depline din starea de veghe –
n.t.).
...
O astfel de manifestare, faptul că corpul
astral stagnează în plămân, are la bază faptul că
gândul nu-i este inclus în mod just plămânului.
Aşadar, toate aceste (manifestări patologice) sunt defecte ale
gândurilor. Ele îşi fac apariţia, atunci când nu
suntem în stare, la descindere, să ne dominăm în mod just
organismul, în aşa fel încât să-l clădim a doua
oară. Dar noi aducem, din vieţile noastre anterioare, şi elementul
volitiv, care este difuzat asupra organelor solitare. Dacă
gândurile nu pot fi în nici un caz incorecte, ci
întotdeauna juste, şi nu apar în noi decât deformate
prin organismul nostru, şi prin aceasta, aşadar, pot clădi organe
în mod deformat, în cazul voinţei, aşa cum vine ea din
existenţa preterestră în existenţa pământească, lucrurile
stau astfel încât această voinţă nu poate fi decât
în infimă măsură justă. Ea vine în totală nesiguranţă şi
trebuie să se clădească în sistemul gândurilor. În ce
priveşte sistemul gândurilor, el nu poate fi nicăieri (în
lume) nejust; în ce priveşte voinţa, lucrurile sunt de aşa natură
încât ea nu poate fi aproape deloc justă, fără ca omul să
facă ceva pentru aceasta. Omul îşi aduce (în lume)
întotdeauna un sistem al voinţei nejust. Şi aceasta are drept
consecinţă faptul că noi, prin faptul că devenim oameni fizici, nu
descindem niciodată cu moralitate. Moralitatea trebuie să ne-o
dobândim treptat. Ceea ce a fost moralitate pentru
încarnarea noastră precedentă, am folosit între moarte şi
noua naştere, când am fost preocupaţi cu munca noastră de clădire
plină de înţelepciune; această (moralitate) am consumat-o
deja demult; morala trebuie să ne-o dobândim mereu din nou,
în fiecare nouă viaţă pământească. Aceasta înseamnă –
şi aici ne apare ceva de foarte mare însemnătate: acum noi
trebuie, prin faptul că venim ca fiinţă amorală din existenţa
preterestră, să dezvoltăm (un) simţ; venim cu voinţa noastră în
organele noastre şi trebuie să dezvoltăm în voinţa noastră (un)
simţ pentru ceea ce ne este oferit sub aspect moral.
Aici este minunat de văzut cum, prin însuşirea vorbirii,
impulsurile morale îl pătrund pe copil. De aceea este pentru noi
de o importanţă atât de covârşitoare să recunoaştem faptul
că imitarea merge până în cele mai intime lucruri. Să se
ţină seama de acest lucru este de mare însemnătate: căci atunci
când educatorii şi părinţii sunt imorali în preajma
copilului, vorbesc imoral, nu acţiunea exterioară, ci conţinutul,
gestul imoral este imitat în organizaţia profund-intimă a
copilului. Aici este vorba de faptul că şi noi intrăm în contact
cu lumea exterioară, dar pe o cale indirectă, prin intermediul
întregului nostru organism, nu al organelor izolate. Şi dacă
acolo se manifestă o stază, aceasta este din cauză că noi, pe
când (în exemplul de mai) înainte nu ieşeam la
exterior cu gândurile noastre, aici nu ieşim cu voinţa. Şi
aceasta iese la iveală sub forma defectelor morale. Acum vedeţi cauzele
interne ale defectelor morale: când în întregul
organism al omului stagnează ceea ce vine din existenţa preterestră şi
vrea să străbată şi să-şi afle calea la exterior, dacă vrea să aibă
acces la judecarea morală a lumii înconjurătoare. Noi trebuie să
asimilăm morala lumii ce ne înconjoară. Aceasta nu ne este
posibil, în anumite circumstanţe, atunci când organizaţia
noastră spiritual-sufletească stagnează, când rămânem
blocaţi, în organizaţia fizică, când nu răzbim cu
organizaţia noastră spiritual-sufletească.
sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA317/GA317_CF03.html