Tocmai pentru că aceste experienţe nu-mi sunt străine pot să vorbesc despre ele. Sunt şi ale mele şi ale celor care mi le-au încredinţat, apăraţi de confidenţialitatea dialogului terapeutic. Se întâmplă peste tot unde există bărbaţi şi femei laolaltă cu reguli şi norme elaborate cu mult timp în urmă şi menţinute inconştient în zilele noastre.
Dacă o femeie iubeşte mai mulţi bărbaţi (repet, ALTFEL pe fiecare!), ei nu-i sunt recunoscute disponibilităţile şi rafinamentul emoţional.
Dimpotrivă, este considerată superficială, imatură, frivolă, nedemnă, curvă.
Dacă un bărbat iubeşte mai multe femei (altfel, da?), este egocentric, desfrânat, vicios, narcisic.
Nimeni nu vede că inima lui s-a extins, că sentimentele s-au îmbogăţit, că ceva a înflorit în sufletul lui (sau în aura lui, pentru clarvăzători).
Autorul
Când nu-ţi exprimi iubirea este ca şi cum ți-ai vopsi faţa. Faţa ta originală este spontaneitatea, sentimentul. Vopseaua e ceva adăugat, artificial. Prin urmare, când îţi ascunzi iubirea (în multiplele ei forme) pe care o simţi, devii artificial! Nu mai eşti tu însuți. De fapt ești tu (fața originală) şi cel care încerci sǎ fii (chipul vopsit). Existǎ un preț pentru aceastǎ operație “esteticǎ”. Desigur, devii încordat, scindat, fragmentat. De ce încordat? Deoarece conții o energie (iubirea cǎreia nu-i dai voie sǎ circule). Consumi energie ca sǎ o reții, construiești ziduri și fortǎrețe. nu-ți permiți sǎ te relaxezi, cǎ dacǎ o faci, ea s-ar putea manifesta în cine ştie ce fel de privire sau gest. Cum e o astfel de viaţă? Este o viaţă trăită fără inteligențǎ (da, și eu m-am speriat când mi-am dat seama), pe de o parte, chinuitoare pe de altǎ parte. Citeşte cu atenţie: mai bine sǎ fii respins, decât sǎ-ți pierzi integritatea!
S-ar putea ca spontaneitatea ta să nu placă, s-ar putea ca oamenii sǎ fie puși în încǎrcǎturǎ de dezvoltarea ta emoţionalǎ. Mai ales dacǎ sunt blocați, speriați, imaturi, te-ar putea judeca și înțelege greșit. Asta e, asumǎ-ți riscul! Cred cǎ e mai bine sǎ fii tu însuți și sǎ fii respins, decât sǎ te prefaci, sǎ renunți la pǎrți importante din tine pentru a fi acceptat. Când renunți la tine îți pierzi integritatea, adicǎ nu mai ești întreg, iar acesta e cel mai rǎu lucru care se poate întâmpla. Ești sǎnǎtos doar atunci când ești întreg. Pentru a te armoniza, e necesar mai întâi sa fii întreg. Întregul conține toate pǎrțile care îl pot face armonios, doar cǎ aceste pǎrți sunt puse alandala. Dacǎ pierde una din aceste pǎrți, ele nu se mai pot echilibra. Orice parte este esențialǎ pentru întreg, orice parte conteazǎ. Și la o scarǎ mai mare, cosmicǎ, orice om este foarte important pentru Univers. De aceea, probabil, Dumnezeu vrea nu moarte pǎcǎtosului, ci îndreptarea lui…
Când eşti autentic ai o singură față: aceea originară. Însă când eşti inautentic ai zeci de măşti pe care le pui pe faţă. Ele îţi permit să ai tot felul de roluri, să pari altcineva pentru a obţine ceea ce doreşti sau pentru a evita situaţiile de care te temi. De ce este atât de intensă teama de respingere? De ce mai degrabă disimulezi şi te prefaci că nu simţi nimic decât să fii autentic? Să te exprimi cu sinceritate? Credinţa este următoarea: teama de respingere este puternică, deoarece îți lipseşte experienţa intensă a acceptării. Pentru a face față respingerii e nevoie să te fi simţit acceptat de câţiva oameni semnificativi, de preferinţă, încă din copilărie. Însă a fi acceptat de celălalt semnificativ cred că nu este suficient. Pentru a te vindeca definitiv de teama de respingere, senzaţia mea e că ai nevoie să te simţi acceptat de Dumnezeu.
Îţi pot spune “Te iubesc/ Îmi placi/ Mi-e drag de tine/ Eşti foarte frumoasă” şi pot primi orice răspuns negativ al tău pentru că exista cineva în viata mea (Dumnezeu, adică un principiu subtil, invincibil) de care mă simt iubit, care mă acceptă aşa cum sunt care continuă să-mi ofere energie, dinamism, suport, inspiraţie. Cu El nu mă simt niciodată singur, decât atunci când, împins de propria mea prostie mă îndepărtez.
De aceea, cel mai mare bine pe care îl poti face unui om cred cǎ este acela de a-l ajuta să trăiască aceste experienţe, adică să-l stimulezi, să-1 ghidezi, să-l asişti pentru a intra în contact cu Dumnezeu. Chiar dacă te mai temi de oameni sau de sentimentele tale, există în tine un punct, o zonǎ sau un centru din care curg iubirea, acceptarea, forţa, pacea încrederea. Copilul vine pe lume întreg, inocent, unificat, îşi exprimă sentimentele ca şi când ar fi ele, fǎrǎ nicio problemă, până când descoperă că viaţa nu e aşa de simplă, iar cei din jur nu sunt tot timpul disponibili şi binevoitori. Copilul începe negocierile cu lumea adulţilor, începe să se falsifice şi joacă tot felul de roluri pentru a primi hrana emoţională, atenţia, iubirea, acceptarea. Copilul reprimă emoţii inacceptabile pentru cei de care el are nevoie, se cenzurează, îşi controleazǎ reacţiile şi comportamentul nu din raţiuni de apǎrare socială, ci pentru a supravieţui psihologic.
Mi se pare uneori că oamenii vin pe lume întregi şi frumoşi pentru a pleca fragmentaţi, disociaţi. Ei se duc „dincolo”pentru a se repara și vindeca. Foarte puţini oameni pleacǎ „dincolo” cu un nivel superior de integritate, mai bogaţi şi mai coerent, decât au venit. Acesta este şi motivul pentru care copiii sunt încântători? Toată lumea le caută prezenţa, pe când bătrânii sunt evitaţi, ignoraţi, izolaţi. Fac excepţie bătrânii care si-au păstrat sufletul tânăr, care continuă să se bucure de cele mai simple lucruri, care nu au resentimente şi în care viaţa, în loc să pâlpâie, s-a intensificat.
A fi autentic într-o lume care cultivă ipocrizia și reversul ei social-acceptabil, diplomaţia, este într-adevǎr, riscant. Însă A-TI ASUMA RlSCURI ÎNSEAMNĂ SĂ-ŢI OFERI ŞANSA!
Dacă nu-mi exprim afecţiunea pentru tine există vreo posibilitate ca întâlnirea noastră să fie roditoare? Dacă sunt încordat de prezenta ta şi nu-ţi spun, oare vei mai rămâne aici? Dacă îmi place inocenţa ta şi nu-ţi spun, vei continua să o manifeşti? Dacǎ mi-e drag de tine şi mă comport neutru-binevoitor, vei dori să explorezi această relaţie? Oamenii integri exprimă ceea ce simt şi spun ceea ce gândesc. În fiecare clipă şi eu şi tu, cititorule, decidem gradul de autenticitate/ integritate din vieţile noastre, acceptăm, conştient sau nu, să plătim anumite preţuri pentru a cumpăra sau vinde ceva imagini, percepţii. Cred cǎ sacrificiul pentru ceilalţi are sens nu atunci când presupune renunţarea la integritate, ci, dimpotrivă, afirmarea integrităţii. Cred sincer că am putea cu toţii trăi într-o lume mai iubitoare, dacă am fi asistaţi pentru a ne preţui sentimentele şi a le împărtăşi cu cei care le stârnesc. Acest fel de a trăi este natural în copilărie şi ar putea fi prezervat dacă părinţii ar avea umilinţa de a învăţa de la profesorii lor, copiii…
Nu e de mirare că oamenii pierd contactul cu unicitatea lor, nu mai simt ce este cu adevărat bun pentru ei şi semenii lor, fac alegeri în opoziţie cu nevoile lor (pe care nu le mai cunosc) şi trec prin viaţă fără să creeze nimic valoros. Nemulţumiţi, plictisiţi, iritaţi sau doar anesteziaţi, simţind că trăiesc cu adevărat doar în timpul unei crize sau într-o situaţie limită, imitând părinţi sau figuri sociale umflate artificial de televiziuni – iată un tip de viaţă cu nimic surprinzător în condiţii de gândire individuală blocată.
Nu ai cum să fii fericit când încerci să fii altcineva decât cel care eşti, când încerci să fii ceea ce societatea te învaţă, te obligă sau seduce să devii. Este ca şi cum ai purta haine care nu sunt mărimea ta, însă cei din jur spun că ţi se potrivesc, sunt la modă, au proprietăţi termice pe care le vei mai creşte şi, în plus, au etichete frumoase.
Te invit să examinezi regulile pe care ai fost învătat sau constrâns să le urmezi, să pui sub semnul întrebării comportamentele pe care le imiţi, atitudinile rigide şi rolurile care au pus stăpânire pe tine. Observă cât eşti de original, cum anume creezi noutate şi prospeţime în propria ta viaţă dacǎ te bazezi pe răspunsuri de-a gata, furnizate de mama, tata, formatorul de opinie de la televizor, supervizorul sau maestrul tău spiritual, oameni cărora le atribui prea mult din propria ta capacitate de înţelegere, riscând să devii o marionetǎ adaptatǎ, înstrăinată de potenţialul tău creativ şi, la un moment dat, istovit.
Lasǎ-i pe toti aceşti oameni puţin deoparte studiază-te mai mult pe tine, desfaşoară-ţi ghemul interior, pătrunde în ceea ce este codificat, ţinut în rezervă, nemanifestat sau blocat. Separǎ-te de ceea ce alţii au pus în tine, din nevoia lor de a se împlini, a-şi uşura suferinţa, a-şi compensa frustrările sau a se prelungi narcisic. Diferenţiază-te de percepţii, ostilităţi şi frici care nu îţi aparţin, pe care persoanele de relaţie primară le-au depozitat în tine, află care-ţi sunt trebuinţele inautentice şi satisfacţiile substitutive, nevoile timpurii la care eşti fixat, interesele şi dorinţele pe care le-ai îngropat dezamăgit sau disperat. Clarifică-ţi experienţele insuportabile, contactele cu exteriorul care le lezează, te deprimă sau te “încarcă”, exigenţele stupide şi standardele la înălţimea cărora încerci să fii, instanţele restrictive şi fals moralizatoare pe care le-ai internalizat.
Şi poate mai presus de toate, caută să afli ce fel de iubire lipseşte din viaţa ta, a cui sau către cine, de la cine ai aşteptat în zadar afecţiune şi pe cine refuzi să mângâi, în ce momente critice ţi-au lipsit tandreţea, încurajarea, lauda, recunoaşterea şi cum repeţi aceste modele, privându-i, la rândul tău, pe alţii.
[…]Un om care gândeşte va căuta să fie el însuşi, indiferent ce implică aceasta. Nu spun că va fi imediat fericit, ci că, la un moment dat, fidel fiind propriei inteligenţe, va găsi ceea ce îl împlineşte, se va vindeca de fricile iraţionale şi se va aşeza în locul pe care Universul i l-a pregătit încă de la bun început, numai pentru a se odihni înainte de o nouă aventură.
Sursa: Adrian Nuţă – Infinitul mic, iubindu-l pe cel Mare
https://drumuricatretine.wordpress.com/2014/08/23/nu-ai-cum-sa-fii-fericit-cand-incerci-sa-fii-ceea-ce-societatea-te-invata-te-obliga-sau-seduce-sa-devii/#more-14438
